Când ne apropiam de Biskops Arnö, Sandu a văzut copacii și mi-a spus că parcă sunt întorși invers. De jur împrejur, orice formă ar avea par că își desfășoară rădăcinile spre cerul de iarnă.

Dacă până pe insulă lucrurile au stat ca la un Survivor pentru poeți, fiecare porțiune din traseu fiind ca o probă pe care trebuie să o rezolvăm. Șoferul irakian de la aeroport mi-a spus că trebuie să îi găsim la alt terminal pe ceilalți români pentru că el nu are numele lor, și i-am găsit. Am căutat pe panoul de sosiri numerele curselor cu care șoferul știa că vor veni românii și nicio urmă. Aura, Doina și Sandu ne așteptau chiar lângă ieșirea din terminal de două ore.
După ce ne-am cunoscut cu poeții suedezi la ICR Stockholm, proba a doua: trebuie să ajungem la masă la colegiul de pe insulă înainte să se încheie cina (mai era o oră și jumătate în acel moment) pentru că altfel abia dimineață vom putea să mai mâncăm. Teoretic ar fi trebuit să fie un drum de 45 de minute, dar traficul era aglomerat așa că abia am reușit să fim la Arno chiar cu 10 minute înainte.
Apoi soarele de a doua zi și plimbarea. Apoi caloriferele cu voință proprie care se încălzesc numai când vor ele și mesele dese împreună cu toți ceilalți studenți de aici.

Fiecare dintre poeții suedezi are câte ceva special. O parte din poemul lui Linn Hansén l-am pus deja pe blog și l-ați văzut, Ann Hallström a fost în România acum câțiva ani și este deja tradusă în română, Pär Thörn știe cam ce e mai bun din poezia românească (m-a surprins când mi-a povestit cum a citit Sânge bizar și că era fan Cioran în adolescență) iar Johannes Anyuru ne tot surprinde învățând cuvinte românești cu viteza cu care alții răcim. Poate și pentru că are în cameră un CD cu Cheloo. hihi

Mai multe fotografii sunt pe blogul lui Alexandru Vakulovski.