Pledoarie pentru resurectia prozodiei in poezia romana

Un articol de Chris Tanasescu din Cuvantul de acum cativa ani. Mi se pare ca merita discutat.

P1000774Este un subiect ba hazliu ba dureros printre tinerii nostri poeti. Dar povestea este ceva mai veche. Stateam deunazi de vorba cu un poet care publica din anii 80 (ceea ce nu sunt sigur ca inseamna obligatoriu ca este optzecist) care imi spunea foarte revoltat ca nu ar trebui folosite rimele in poezie. Sigur ca da, am dat din cap, in definitiv Homer nu le-a folosit, nici Sappho, nici Vergiliu sau Shakespeare pardon, Shakespeare le-a folosit in sonete si in canturile sau in portiunile concluzive din piese, la Dante, iarasi, terza rima nu se pune etc. Ne-am distrat copios pe seama acestor exemple si mai ales exceptii, dupa care sigur ca am facut speculatii despre cine e mai modern, Chaucer, care n-are rime, dar scrie in metru, sau vip-urile optzeciste si cele de pe poezie punct ro, care n-au nici de unele.

Dar daca e sa fim didactici, si uneori e util sa fim asa ca sa ne asiguram ca vorbim despre aceleasi lucruri, rima si ritm au aceeasi etimologie, e vorba de o radacina greceasca al carei sens principal este cel de curgere. Ai fluenta, atunci esti ritmic sau eventual chiar rimat, reusesti sa introduci in discurs niste repetitii pe care urechea, ochiul si intelectul le pot recunoaste intr-un mod ce produce emotie. Cum zice David Baker, “poetry is about repetition”. Bucuria subtila a spectatorului activ este sa recunoasca in fluenta influenta, sa vada ca bazinul cultural si comunitar e prezent in Iliada si ca Sappho a vorbit realmente in vis cu cineva despre care asteptam confirmarea ca exista si ca ne conditioneaza fericirea Afrodita.

Acuma, incurcatura e ca desi in exemplele astea nu avem rima (sarim peste Shakespeare si Dante, sunt depasiti), avem intotdeauna ritm. Ritmul respectiv rezulta in mod subtil si in acelasi timp pregnant, ba chiar potopitor uneori, din interactiunea melodioasa sau abraziva intre curgerea limbii vorbite si o matrice in care ea e fortata sa intre, anume schema metrica. Poetul nostru tanar si naprasnic din romgleza actuala o sa ne spuna ca nu e asa, ca poezia inseamna poesis, creatie asadar, iar nu jocuri cu ritmuri si consecventa metric improvizatorie. Sigur ca da, creatia este telul si chiar orgoliul omului de a zamisli o lume, adica un univers un uni-vers, i.e. un spatiu in care prin vers (prin ceea ce porneste si revine, asadar, prin fluenta ritmica) lucrurile converg spre unitate. Sa creezi o lume inseamna sa ai libertatea de a face, libertatea de a face lucrurile sa convearga prin re-vers si con-vers, adica prin solutii ritmice. Este o libertate care se manifesta prin obligatie a suflului si a inimii, iar ob-ligatie este ceea ce leaga lucrurile intre ele, pentru ca unde nimic nu se leaga (inclusiv prin incompatibilitati si stridente), nimic nu se transmite.

Spun deci ca vers e ceea ce poarta prin avansari si reluari corpul de vocabular, imagini si idei al poemului. Posibil, dar nu in poezia romana contemporana, unde Mircea Cartarescu spune (si te astepti ca toata lumea sa-l asculte si sa ia drept profesionist ce aude) ca diferenta dintre proza pe care o scrie si poezie e ca randurile in proza nu merg doar pana la o bucata de pagina si revin apoi de la stanga, ci se duc pana la capatul din dreapta si continua tot asa. Asta da poetica. Vasazica, nu exista nicio ratiune pentru incheierea unui vers mai aci sau mai “harcana”, adica nu exista nico ratiune pentru vers sa fie numit vers. Cineva mai firoscos o sa-mi spuna ca ba da, are dreptate prozatorul poet, si o sa-mi dea de exemplu experimentele lui Ezra Pound care la un moment dat, pe la inceputul secolului 20, isi fixa masina de scris sa mearga numai o anumita lungime spre dreapta, si astfel forta versul sa aiba o lungime fixa, dar nu in silabe, picioare sau accente, ci printr-un simplu metru in centimetru. Asa si cu scriitorul nostru. Pai sigur, bravos etc., numai ca, printre altele, la Pound era o reactie fata de poezia si poeticile de dinainte, in care metrul batea monoton si metronomic, asa ca o revigorare putea sa vina si chiar a venit din asemenea experimente, pe cand la noi sa spui ca nu trebuie sa avem nicio regula de versificatie intr-un context in care nu exista principii de versificatie (decat lipsa oricarui principiu) nu inseamna sa revigorezi si sa experimentezi, ci sa fii mai conformist chiar decat conformistul tovaras Voronin in perpetuarea haosului vinovat ca regula a neregulii.

Or, povestea asta e mult mai veche la noi, de fapt, intr-o literatura in care nu exista decat doua alternative vers liber si vers accentual-silabic adesea rimat (mai avem noi si sub-varianta vers nemetric cu rima, o varianta in fond de vers liber, la care voi reveni intr-un episod viitor). Cartarescu e doar unul dintre exemplele de lipsa de orizont si alternativa in acest domeniu, de unde la el parodiile care merg pe metru standard si auto-lirismele care se ineaca intr-un vers liber ce tinde de fapt spre poem in proza. Mergand mai in urma, avem de pilda la Ioan Alexandru secvente de scheme ritmice (in principal iambi iregulari) cu masuri de penta- sau hexametru pe langa care sunt presarate versuri mult mai scurte, cu doua, trei picioare. Pana si un rafinat ca Ion Negoitescu expediaza aceasta forma drept vers liber, obtuzitate cu efecte incalculabile asupra cititorilor si chiar a poetilor mai tineri care pot fi astfel tentati sa nici nu mai bage de seama ce ritmuri sunt acolo si cum interactioneaza, si in concluzie sa fie la randul lor iresponsabili fata de propria materie poetica. In lumea anglo-saxona, un rigorist ca Lewis Turco ar taxa asa ceva (versul lui Alexandru) drept poezie in proza (concept pe care Turco i-l aplica de exemplu si lui Whitman), dar ar putea fi foarte util si chiar relevant discutat ca varianta de vers alb. De fapt la noi nu a fost inca delimitat clar conceptul de vers alb pe scurt, vers metric nerimat de cel de vers liber vers nemetric de unde si asemenea incurcaturi regretabile. Conceptul de vers alb iregular ar fi, cred, cel mai adecvat pentru versificatia imnelor lui Ioan Alexandru si ar putea deveni o baza de pornire pentru localizarea acestei variante de vers in poezia noastra. Dintre poetii nostri mai tineri, gasim preocupari pe directia acestei forme (desi in principal pe alte filiere) la Radu Vancu, unde avem alternari de texte in vers liber cu constructii in care ritmurile au coerente apropiate de cele ale versului alb, iar, uneori, apar rime cu rol semnificant.

Drumul cel mai batut este, in schimb, cum am zis, acela al versului liber. Forma aceasta insa are si ea anatomia ei, despre care multi dintre noi habar n-au. Vers liber nu e cum zicea renumitul poet citat ceva mai sus doar un rand mai scurt decat cel de proza. Exista in el ceea ce Helen Vendler numea ritmuri non-lineare. Sursa acestor ritmuri este in principal sintactica, prin diviziunea pe versuri in functie de unitati autonome sintactic (propozitii din fraze) si/sau de grupari nominale, verbale etc. Acest principiu ritmic e incalcat din cand in cand de poetii adevarati in sensul unei oportunitati de edificare a semnificatiei, ori in raspar (Mircea Ivanescu), ori afluent (Petre Stoica), ori in ambele moduri (Gellu Naum). Dintre cei mai tineri, un om pe care poti sa-l dai fara frica de exemplu ca manuitor al nivelurilor diverse de expresie ritmica si de edificare a semnificatiei prin vers liber e O. Nimigean, a carui indemanare e evident favorizata si de exercitiul aplicat in domeniul formelor traditionale. Lucrul atent cu aceasta forma insa, cea a versului liber, poate duce chiar la extremisme in ceea ce priveste arta ingambamentului (chestiune care in Occident i s-a cam reprosat unui clasic postmodern ca Robert Lowell), dar pe noi ne-a ferit Dumnezeu de asa ceva, intrucat suntem prea filozofi si vizionari ca sa ne pierdem timpul cu asemenea maruntisuri, pe care insa le poti gasi, iarasi de pilda, la un clasic “anti-poetic” si “a-tehnic” ca Naum.

Cum spuneam, e greu totusi daca nu chiar caraghios sa mai vorbesti de nonconformism si de spirit inovator in practicarea versului liber, o forma care are deja o suta de ani si milioane de practicanti pe toata planeta. Nu spun eu asta, ci un clasic in viata ca Dana Gioia, care a luat deja din anii 90 peste picior pretinsa calitate radicala si subversiva a versului liber. In plus, tot Gioia, pe urmele lui Eliot, a distins in interiorul versului liber o categorie desemnata prin sintagma franceza a conceptului, vers libre, un gen despre care, cum spunea patriarhul modernist, este bun pentru ca indaratul lui bantuie fantoma unui anumit metru si aici exemplul tipic dat de Gioia este perioada tarzie a lui Wallace Stevens (modernist care la noi este de obicei citat in legatura cu optzecistii, lucru hazliu si totodata revelator in ceea ce priveste postmodernismul acestora). Se poate vedea aceasta forma de fapt chiar si in cazul graitor al Canto-urilor lui Pound, despre care s-a spus ca desi au o ritmica a lor nu sunt niciodata in metru standard. La noi nu prea avem ocazia sa fie vorba despre asa ceva, iar acele exemple care s-ar putea da sunt in realitate, poate cu o singura exceptie, doar niste accidente.

Sigur ca o suta de ani de (singuratate a gurii, vorbind sloboda in) vers liber nu sunt si nici nu trebuie sa fie in zadar. Castigurile indiscutabile ale acestor experimente trebuie insa radiografiate in cunostinta de cauza si incununate de tragerea unor concluzii cat mai valide in ceea ce priveste posibilele cai de iesire din baltirea actuala. N-ar avea sens si ar putea suna artificial sa ne intoarcem la clasicul accentual-silabic ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat intre timp, desi portiuni de metru standard n-ar strica pe alocuri si ar putea da un sanatos si pregnant gust al alternantei, care s-ar lega de altfel foarte bine cu poeticile postmoderniste de la care am vrea sa ne reclamam. Pe urma, intr-o epoca a internetului, a globalizarii, a culturii multi-media si pop, a politicilor comunitare si planetare, a isihasmului popular si ecumenic etc., duhul poetic cere o poezie integratoare, metamorfica si proteica, absorbanta, asimilanta si poliglota pana la accese de babilonie, dar si cu punctari de convergenta cristalizanta. Versul acestei poezii va trebui sa integreze atat forma libera, cat si pe cea metrica, inclusiv in variante hibride. Cele mai favorite solutii ar fi aici versul alb iregular (in care piciorul standard este dislocat pe alocuri de substitutii trisilabice, de anacruze, de inversiuni etc.), mai sus pomenitul vers libre, para-rimele, si formele traditionale (sonet, vilanela, pantum s.a.m.d.) in varianta camuflata (cum a facut deja la noi Mircea Ivanescu, iar in vest avem experimentele de succes ale lui John Ashbery sau, mai recent, ale lui David Wojahn) si/sau controlat alterata (Nimigean din Week-end printre mutanti si “Sonetele in X” ale lui Constantin Acosmei).

Cai posibil valabile de alternativa ar fi si experimentalismul inter-arte si multi-media. Aici intr-un mod eronat se sperie unii poeti tineri ca poezia fuzionata de pilda cu muzica risca sa devina lyrics, text de cantec. Am uitat probabil ce ne spunea batranul Pound care indemna poetii sa fie si muzicieni sau macar sa petreaca timp cat mai indelung prin preajma muzicienilor. Dupa cum s-a vazut chiar la el, asta n-a avut ca rezultat o poezie cu ritmuri sau sonoritati facile sau una in pozitie ancilara fata de muzica (ori alte arte). Si daca ne e teama de rezultate “prea standard” care or sa sune din coada sau prea pe metronom, e suficient sa ascultam niste jazz sau rock bun si o sa vedem cata libertate ritmica este in versurile de acolo, sau cum spunea nu demult Mark Doty, cum in rocknroll poti sa acomodezi, prin intonare si variatii de stil, versuri de orice lungime si orice schema accentuala. In plus, versul combinat cu muzica nu inseamna neaparat cantarea acelei poezii, cum nu inseamna obligatoriu nici simpla acompaniere a poeziei cu montaj muzical. Recitarea incantatorie poate avea ca rezultat potentarea prin interactiune atat a muzicii, cat si a textului, cu variatii de la coincidente la contraste ritmice intre poezie si melodie, cu sonoritati confluente sau disjuncte si cu imagini poetice sau accente dramatice care sa profite de evolutiile partiturii.

O poezie care vrea sa reimprospateze nu prin ruptura ci prin asimilare si integrare va aseza in matca si ceea ce intelege ca viu si valabil din ceea ce a mostenit, dar va si inaugura ceea ce nu s-a facut atunci cand ar fi trebuit sa se faca. Aici va fi utila discutia unor posibile experimente in romana cu vers accentual (de genul celui din epopeile vikinge si anglo-saxone) sau mai ales vers silabic, care, desi tipic in mod traditional limbilor romanice (prin mostenire latina, dar si greaca via vers clasic latin), nu s-a bucurat pana foarte de curand de vreo atentie in poezia romana. Vom reveni cu aceste analize.

4 comments on “Pledoarie pentru resurectia prozodiei in poezia romana

  1. Yigru Zeltil spune:

    Dureros indeed. Aproape că mă face să renunț la poezie!… Și totuși, cred că n-am să o fac, chiar de ajung un dinozaur al poeziei făcute (aproape) spontan. Că deși sunt spumoase chestiunile astea, stau și mă întreb cum de aș putea avea vreodată energie suficientă ca s-o investesc în direcția asta. Deja mă apucă letargia, și nu știu dacă o fi de la mâncare…

    De tăceam, poet rămâneam…

  2. Multumesc, Razvan, pt reluarea acestui text – poate de data asta, si prin postarile pe care le faci de o vreme, vor incepe niste discutii aplicate, atat de utile poetilor cat si cititorilor pe tema asta, dincolo de simplisme de genul nu conteaza tehnica, doar trairea (daca muzicienii cei mai iubiti din orice gen ar spune asta, si ar si aplica-o, nu i-ar mai asculta nimeni; in plus, de ce ar fi cele doua – trairea si arta compozitionala – incompatibile? daca de fapt sunt unul si acelasi lucru, sau au cel putin puncte de convergenta indispensabile? etc)

  3. Yigru Zeltil spune:

    Eu aș adăuga totuși un lucru. În muzică este mult mai imperioasă necesitatea de a imprima un ritm decât în poezie. Zic eu, incultul. Muzica atonală, cu foarte rare posibile excepții, poate produce plăcere cel mult sadomasochiștilor apocaliptici, dar versul liber nu cred că e un așa de mare „păcat”, decât poate atunci când este recitată și nu doar citită sau nici atunci! Mă rog, pentru alții rima ar putea să fie chiar o necesitate vitală (și acesta este un motiv important pentru care utilitarismul sau inițiativele asemănătoare au eșuat). Pentru mine, în mod particular, rima nu numai că este dispensabilă, dar și primejdioasă, pentru că invariabil „căutarea rimei” mă deturnează de la substanța poemului. Dar astea sunt doar opiniile și frustrările mele…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: