Falsa poetizare a politicii românești

De câteva zile a revenit în discursurile publice o temă care, aparent, nu are legatură cu actualitatea decât la nivel discursiv. Politicieni (Traian Băsescu -Președinte,  Crin Antonescu -fost Președinte interimar,  Victor Ponta -Prim Ministru,  etc1, etc2 ), comentatori (Ion Cristoiu), intelectuali ( Vladimir Tismăneanu  ) sau aruncători cu părerea ( religios-moralizatori  sau cinstit-arhiviști ) trag în toate părțile de sintagma “lovitură de stat”. Mai exact, dacă în 2012 a fost sau nu a fost o lovitură de stat, mai exact, o lovitură de stat ratată.
Lăsând la o parte frenezia acuzațiilor care trec dintr-o parte în alta, identificarea sau imaginarea motivelor pe care le au unii sau alții să respingă ori să îmbrățișeze ipotezele puse în circulație de politicieni, esența intervențiilor rămâne de natură poetică.  Și asta nu doar pentru că, atâta timp cât nimeni nu pare să aibă ceva de suferit din punct de vedere legal, este greu să crezi pe cuvânt demagogii, ci, mai ales, pentru că atât natura demonstrațiilor făcute cât și tipul de manifestare ales sunt mai aproape de performance decât de politică.

Idealuri și estetică demagogică
Atunci când vorbim despre poezie se aprind foarte repede farurile de ceață pentru că ne-am obișnuitsă fim duși în teritorii rezervate specialiștilor sau în aberație metaforică pe bandă rulantă. De aceea o să folosesc aici o definiție a poeziei acceptată până și de manualele de literatură română din moment ce îi aparține unuia dintre idolii pedagogiei literare autohtone, George Călinescu: “poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraționalul, este forma goală a activității intelectuale. Ca să se facă înțeleși, poeții se joacă, făcând ca și nebunii gestul comunicării, fără să comunice, în fond, nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” (Principii de estetică – p94 sau p. 72-73 in editia 1968 ). Sigur că se mai pot adăuga definiții, dar nu o să ne îndepărtăm foarte mult de spațiul conturat mai sus. Știm că Platon caracterizase poezia ca un fel de retorică ( Gorgias, 502c) cu melodie, ritm și metru, dar demersul celor implicați în dezbaterea noastră, neavând nicio intenție de atragere a unor urmări legale se consumă doar la nivelul expresiei. Mai mult, nici măcar revendicarea unei dimensiuni moral-politice (“noi suntem buni pentru că apărăm statul de drept, ceilalți sunt răi pentru că îl atacă” vezi Andrei Gerea  vs. “noi suntem buni pentru că reprezentăm voința poporului, ceilalți sunt răi pentru că nu pleacă atunci când au pierdut susținerea votanților” – vezi Daniel Șandru ) nu merge mai departe de simpla afirmare a unei păreri care nu se poate transpune în termeni legali. Și chiar dacă s-ar putea transpune, aceasta este o problemă asupra căreia justiția ar trebui să se pronunțe, pentru public sau alegători având o relevanță mai mare condițiile de trai.
Dar, în lipsa unor soluții pentru problemele reale ale societatatii pe care s-au trezit că o conduc (informează, manipulează, intoxică), alegerea cea mai la îndemână ține de inventarea dușmanilor. Au nevoie să credem că dușmanul lor reprezintă răul, că “ateu” și “cretin” sau “credincios” și “retardat” sunt termeni care se subînțeleg într-o discuție și că neputința de a respecta cetățenii cărora le cerșesc periodic voturi se rezolvă din figuri de stil.

Analize stilistice
Limbajul celor două tabere politice, cu toate trădările și oportunismele incluse, este comun. Nu are rost să creadă cineva că persoana unui politician este același lucru cu derapajele sale de limbaj. Se poate înțelege destul de ușor faptul că atunci când vrei să ai o audiență largă folosești limbajul cu cei mai mulți cititori/spectatori (fie ei radio sau tele). Dar atunci când viziunea privind posibilitățile existenței zilnice a fiecărui cetățean se reduce la oferta obiectului urii și al disprețului avem de-a face doar cu poezii propagandistice.
Una dintre cele mai relevante cărți românești privind poezia îi aparține lui Vladimir Streinu. În 1966, când a publicat “Versificația modernă”, regimul politic impunea probabil în orice întreprindere, oricât de tehnică, abordarea poeziei proletcultiste. Așa se face că reputatul critic precizează diferențele dintre poezia lumii interioare și “clasicismul construirii esteticii socialiste”. Exemplar rămâne totuși felul în care Streinu mută accentul de la propriul său discurs consumat pe câteva pagini (256-264) în cheie propagandistică la examinarea metricii la autori relevanți dincolo de ideologii. În aceeași situație ne găsim acum, mai ales că relevanța politică a declarațiilor este destul de scăzută. “Ceea ce avem astăzi la putere/ ne demonstrează tentaţia continuă/ de a încălca regulile statului/ de drept şi, implicit, democraţia/” declama deunăzi Președintele. “În continuare cred că domnul Traian/ Băsescu a fost demis, nu doar prin uriașa/ diferență a celor care au votat, ci/ și prin semnificația votului.” versifică involuntar și Primul Ministru. Putem să remarcăm nu doar folosirea ingambamentului dar și similitudinea rigorilor metrice (11/13/12-13/11 silabe) ci chiar și jumătățile de vers nimerite din când în când. Nu ar trebui să ne mirăm pentru că în pomenitul volum îl găsim citat pe Mihai Beniuc în aceeași cheie: “Vine județul cel greu,/ Județul cel drept al poporului meu” (sper că alaturarea emistihului de 7 silabe și a versului de 11 silabe o recunoaștem deja din fragmentele citate mai sus). Desigur, mi se poate reproșa ritmul vorbirii cotidiene și ați avea dreptate, dar metrica fiind aceeași ce ne facem cu viziunea simplistă comună poetului proletcultist și oficialilor români atunci când vine vorba despre justiție socială.

Nu este o mare revelatie faptul ca orice discurs poate sa tina de poezie, la fel cum nu ar trebui sa fie o surpriza pentru nimeni ca pana si poetii slabi tin tot de poezie. Surprinzatoare ar putea sa fie coincidenta atat stilistica dar, mai ales, ca viziune intre discursul politic de azi si zonele cele mai triste ale propagandei estetice. Cand gandim la fel, vorbim la fel, intelegem de ce toata bataia discursului se da in cheia “ba’ tu esti rau” fara sa isi puna niciunul problema, in cazul in care ar avea dreptate, cum de interlocutorul nu este in fata justitiei. Dar aceasta nu este o deprindere exclusive a politicianului de azi, oricine se multumeste sa rezolve o neintelegere prin dispretuirea celuilalt, prin ridiculizarea interlocutorului fie el present sau absent, exact aceasta societate o construieste.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.