Gata să fiu “anchetat”

În mod normal nu prea dau curs invitaţiilor de colaborare la anchetele din reviste pentru că nu mi se pare mereu că tema ori întrebările scot ceva relevant de la mine. Iulian Boldea, redactorul şef al revistei Alpha, editată de Institutul de Studii Multiculturale ALPHA la Târgu Mureş, m-a invitat să răspund la ancheta „Memorie, identitate, literatură”, trimiţându-mi o serie de întrebări lămuritoare pentru o parte din ceea ce se întâmplă azi cu literatura&cultura. Postez aici textul pe care îl voi trimite revistei, ca un teaser pentru când va apărea noul număr al publicaţiei pe piaţă.  Acum, textul este dublu față de ceea ce am nevoie să apară în revistă dar vă invit să vedeți de unde pornesc.

 Amintirea oricărui viitor

 http://blog.sharpie.com/2012/03/memory-keepers-daughter/

Memory Keeper by Hanna Agar

Relaţia dintre memorie şi scris a fost tensionată de la început, dacă este să ne luăm după mitologie. Zeii creditaţi cu inventarea scrisului au avut probleme chiar din punctul de vedere al memoriei atunci când au ieşit în faţa colegilor cu noul dispozitiv. Rúnatal este poemul (din Eddele Poetice) care prezintă prin ce trebuie să treacă iniţiatul pentru a dobândi cunoaşterea runelor, caracterele sacre descoperite de Odin: atârnat de copacul sacru timp de nouă zile, iniţiatul este împuns cu o suliţă pentru accesul la memoria pe care personaje legendare au transmis-o în acelaşi fel zeului scandinav. Nici Thot, în mitologia egipteană nu pare să fi avut o soartă mai uşoară atunci când, alături de celelalte arte pe care le inventase, a prezentat zeului Ammon scrisul. Platon notează în „Phaidros” reproşul pe care regele zeilor l-a făcut acestei invenţii care ar fi trebuit să îi ajute pe egipteni să ţină minte mai bine: scrisul va da naştere uitării în sufletele lor, pentru că nu îşi vor mai folosi memoria, se vor baza pe litere exterioare lor şi nu îşi vor mai aminti ei înşişi. Vor auzi multe lucruri dar nu vor învăţa nimic, vor părea atoateştiutori dar nu vor şti mai nimic, vor avea parte doar de aparenţa înţelepciunii dar nu şi realitatea acesteia.

Memorie şi literatură

Chiar și termenul „literatură”, oricât de comun și general acceptat pare, este trecut prin lentilele aceleiași iluzii provocate memoriei de invenția scrisului. Antoine Compagnon remarcă nu doar că Aristotel avertiza, la vremea lui, că nu exista un termen care să se aplice, deopotrivă, prozei, dialogurilor platoniene și compozițiilor în versuri, dar și că termenul „literatură” începe să fie folosit în sensul estetic abia la începutul secolului XIX („Demonul teoriei”, Echinox, Cluj, 2007, p.32). Chiar și dacă vom trece peste faptul că ne amintim destul de rar acest lucru, trebuie să recunoaștem că o istorie întreagă a esteticii construită fără ca teoreticienii să evoce literatura decât în postură gramaticală, ori atât de generală încât să acopere tot ceea ce se poate învăța din cărți (inclusiv matematica- Fontenelle, 1699) lasă urme. Problemă foarte mare nu ar fi dacă, după impunerea romantică a termenului înzestrat brusc cu sensuri spirituale numai bune ca să justifice noua ordine a lumii națiunilor („De la littérature considérée dans ses rapports avec les institutions sociales”, Madame de Staël, 1800) literatura nu ar fi tins să renunțe la conținutul inițial de gestionară a memoriei pentru a se lăsa definită ca literaturizare, artă a dexterității verbale (Gustave Flaubert, 1861, Correspondance, Arvensa editions, 2014, p. 980). Chiar și atunci când ne gândim la importanța pe care un scriitor ca Proust o acordă memoriei, tindem să accentuăm latura literară a demersului său, remarcând mai degrabă nuanțele „plasticității neuronale” („Le sens de la mémoire”, Jean-Yves et Marc Tadié, Gallimard, 1999) sau corporale (Craig Raines, „Look back in wonder”, The Guardian, 5 ianuarie, 2008) asociate procesului psihic. Ar putea și aceasta să fie o împlinire a avertizării puse de Socrate în gura zeului Amon legată de exteriorizarea experienței percepute prin scris și citit. Pierduți în detaliile estetice ajungem foarte greu la viziuni care să poată unifica experiențele noastre chiar și atunci când este vorba numai de poezie. Vorbim, de obicei, despre poezie care aparține unui spațiu lingvistic sau altuia, unei perioade istorice ori pur și simplu unui domeniu strict (poezie erotică, poezie a Primului Război Mondial, avangardă, etc.). Între toate aceste specializări, poeta Carolyn Forche a formulat în 1993 „poezia mărturiei” ca regulă a unei antologii cuprinzătoare pentru secolul XX. Alături de domeniul personal și de cel general, al statului, poeta americană a găsit că este nevoie să fie formulat un al treilea spațiu, socialul, adunând creații poetice semnate de autori care au trecut prin evenimente traumatice (război, detenție, ocupație militară, arest la domiciliu, represiune politică). De la Velimir Hlebnikov până la chinezul Bei Dao, peste 140 de poeți sunt evocați pentru a reda o versiune cutremurătoare a memoriei lumii în secolul XX trecând prin represiunea comunistă în Rusia, abuzurile fasciste sau reprimarea drepturilor civile în China. Citind antologia „Against Forgetting: Twentieth-Century Poetry of Witness” (W. W. Norton & Company, 1993) ai revelația unei dimensiuni pe care esteticul abia poate să o sugereze în cazul unui poem.

Occident şi Orient

http://www.nytimes.com/2008/04/29/health/research/29brai.html?_r=0

Felix Sockwell for NY Times

Această răsturnare a planurilor istorice poate fi mai acută în lumea occidentală, din care facem și noi parte din punctul de vedere al referințelor pe care ne este constituită identitatea culturală. Într-un articol publicat anul acesta de Star Tribune (3 iulie, 2014) din Minneapolis, poeta Madelon Sprengnether se își arăta invidia față de spațiul în care „poezia trăiește”: în Iran. Față de statutul strict universitar rezervat poeților în Statele Unite, ocazia de a descoperi poezia persană în prezentarea unor iranieni cu profesii exterioare învățământului sau chiar literaturii părea ceva de domeniul fantasticului. Dar statutul poeziei este diferit de ceea ce știm din societatea occidentală și în lumea arabă. Două concursuri televizate („Prințul poeților” și „Poetul milioanelor”) comparate de BBC cu formatele American Idol sau cu alte emisiuni celebre, au depășit de ani buni audiențele meciurilor de fotbal în Arabia Saudită. Mai departe, în China, Zong-qi Cai („Configurations of Comparative Poetics”, University of Hawai’i Press, 2001) punea față în față conceptualizarea literaturii ca adevăr, neadevăr și anti-adevăr în Vest (pe urmele lui M.H.Abrahams „The Mirror and the Lamp: Romantic Theory and the Critical Tradition”, Oxford, 1977, reluând de la Aristotel, Wordsworth, New Criticism, semiotică și deconstructivism) și literatura ca proces de armonizare în Orient (prin autori clasici chinezi). Dincolo de reputația de care se bucură poezia în Orient, ca domeniu relevant pentru actualitate, descoperim, însă accentul pus pe formulele clasice ale poeziei. Chiar dacă abordează teme relevante azi (raportul stat-individ, condiția femeii, relația religie-extremism) poezia concurenților din emisiunile televiziunilor arabe folosesc regulile clasice ale versului arab, chiar și atunci când este vorba despre stilul Nabati (colocvial, al beduinilor, cum se întâmplă la „Poetul milioanelor”- pentru că emisiunea cealaltă este specializată în poezie arabă clasică) este vorba despre un model de poem impus prin secolul XVI.

Fetişuri culturale

Ar fi greu să identificăm o situație asemănătoare celei din Orient pentru poezia din România. Din primele momente ale constituirii rigorilor prozodice, scrisul românesc s-a văzut definit prin opoziție cu predecesorii. Poemul lui Eminescu, „Epigonii” este o excepție de la regula modernizării romantice folosite de Junimea, dar a impus idolatrizarea ca demers poetic. Mentalitatea romantică ne-a înzestrat încet dar sigur cu o serie de fetișuri culturale pe care foarte greu le putem aborda diferit. Sunt curios de multă vreme dacă putem identifica poeme proaste ale autorilor români celebri. Discuția a început în alte spații culturale cu nume grele, Shakespeare, Edgar Poe, T.S.Eliot, dar, evident, ea este relevantă mai ales pentru sensibilitatea unui moment. Nici după 1989, dar nici înainte, reformularea memoriei nu a fost văzută cu ochi foarte buni. Cu toate că istorii literare serioase (mai demult, Lovinescu despre proza lui Eminescu, mai recent, Mihai Zamfir, în „Scurta istorie. Panorama alternativa a literaturii romane”, Polirom, 2011) au pus întrebări legate de valoarea unui text sau al altuia, să te îndoiești de relevanța estetică a unei lucrări semnate de un autor legitimat de memoria mai mult sau mai puțin colectivă încă mai este un sport extrem.

Identitatea poetică

Reading_Room

Reading Room by Hanna Agar

Dacă memoria ar fi un spațiu finit în care s-ar adăuga opere și aspecte afective ca într-o bibliotecă nu am avea niciun motiv să depășim nivelul manualului de literatură română disponibil în ciclul gimnazial. Aceea ar fi identitatea și cu ea am defila. Dar știm că niciun moment lucrurile nu au stat așa nici măcar pentru romanticii care au definit termenii identității, reperele memoriei în termeni naționali și așa mai departe. Când Cezar Bolliac (în „Răspuns la articolul Poezie”, 1845) îl invocă pe Shakespeare pentru a răspunde reproșurilor aduse de mai vârstnicul (cu 9 ani) Ion Heliade Rădulescu care îi recomandase regulile clasice formulate de Boileau, își făcea loc la noi nu doar gâlceava dintre generații, ci și o idee specială de libertate a poeziei: „Resorturile și mijloacele poeziei sunt multe și varii fără sfârșit. (…) Ea nu urmează cutare sau cutare stil, cutare sau cutare școală, cutare sau cutare metod” („Despre literatură”, E.S.P.L.A, 1954, p.60-61).

Metabolism afectiv

Istoria ciocnirii între personalități pe cât de contrarii pe atât de relevante nu se oprește la Romantici. Este invocată destul de des polemica dintre Ion Barbu și Tudor Arghezi, fiecare reproșându-i celuilalt utilizarea specioasă a limbajului. Poate cineva să spună că doar unul dintre ei avea dreptate? Uitând acest lucru, reluăm toate strategiile și procesele de conştiinţă notate în Cartea albă a securității. De curând, poetul Claudiu Komartin le reproșa la fel de tinerilor Cătălin Lazurca, Dan Sociu și altora organizarea unui festival literar la Arad din banii Primăriei (Lazurca este consilier din partea unei formațiuni politice), „un festival la care îi cheamă pe cei din gaşcă şi anexele lor, adică fix ăia de-i periază cu entuziasm pe facebook”. Autorul merge chiar mai departe întrebându-se „de ce să mă mir că Sociu se dovedeşte la fel de jegos în comentariile lui para-literare ca Eugen Barbu, iar condeiul de pamfletar al lui Chiva împrumută din accentele lui Horia Tabacu sau ale acelui Alcibiade din România Mare a anilor ’90? De ce să mă mir că fac un festival la care îi cheamă pe cei din gaşcă şi anexele lor, adică fix ăia de-i periază cu entuziasm pe facebook (aşa cum o făceau acum câţiva ani pe clubliterar.com) pe Sociu, Chiva şi Schiop”. La rândul său, Dan Sociu are propriul său „meci” cu o cronică semnată de Marius Chivu în Dilema Veche („Porno pentru tocilari”) care „face o lista cu sintagme care i se par lui agramate, cu termeni folositi impropriu. doar ca niciunul nu e folosit impropriu, ce e impropriu la – a scârțâit sinistru? sau la – zbieram animalic? sau la – a pronuntat ritos? iar – șchiopăta încrezator și abrupt – e f.comic, dacă vezi imaginea. nici – a urlat sacadat, deși pare, există tipul asta de urlet, l-am auzit eu la spitalul Obregia (și am și folosit sintagma într-un poem)”. Și cei acuzați și acuzatorii sunt autori importanți nu doar pentru ce putem să citim azi, ci și pentru ceea ce li se reproșa (o manifestare literară totuși de un nivel mai mult decât decent și, respectiv, o cronică literară coerentă). Dar apar și acestea ca niște moduri de a refuza amintirea falimentului căruia i-a fost sortit de fiecare dată acest gen de abordare violent-vindicativ. Dar memoria nu pleacă nicăieri și nici nu o să fie vreodată perfectă.

Poetici la persoana I

Undeva prin clasa a II-a, în vacanța de iarnă, eu și sora mea am fost anunțați că o să primim cadourile de Crăciun (vine Moș Gerilă ne spuneau atunci și mult timp am crezut că este un singur cuvânt) la unitatea militară la care lucra tatăl nostru. Sora mea avea de câțiva ani un număr special cu o poezie cu o păpușă și un soldățel pentru fratele ei… eu, nu prea aveam poezii pentru moș. Cum treaba urma să se întâmple la unitatea militară cineva a zis că dacă tot îmi plac poveștile istorice și filmele cu război, aș putea să învăț o poezie patriotică. Abia am apucat să aud că s-ar putea să fiu pus să învăț un text dintre cele pe care le auzeai la televizor în spectacole omagiale că m-am auzit spunând „dar eu nu pot să țin minte poezii”. Și acum încerc să repar mecanismul acesta de apărare. Am fost mult timp destul de complexat de neputința mea de a reține pentru mai mult timp o poezie. L-am invidiat mereu pe Radu Vancu, de exemplu, care știe pe dinafară tot felul de poeți contemporani, l-am admirat pe Constantin Virgil Bănescu, care putea să recite din minte aproape orice poem pe care l-a scris. Foarte târziu am descoperit schița biografică pe care Dinu Pillat o face tatălui său în ediția completată (Humanitas, 2013) a „Mozaicului istorico-literar”, unde subliniază aceeași ignorare a memorării poeziei. Aceasta este memoria imperfectă cu care am învățat foarte greu să lucrez. Cred că este același tip de refuz pe care îl reproșam mai sus prietenilor mei scriitori. Dar este un refuz care are ceva în comun și cu soluția propusă de Edouard Glissant, autorul „Filozofiei relației”, cel care nu a acceptat ascendența africană pentru identitatea sa caraibiană (creolă). Motivul său apare just oricărei persoane supuse „rătăcirii”, o legitimare pe baza unor mituri este o deformare a memoriei din start iar realitatea „creolă”, a relației cu celălalt și cu noi înșine dezvăluie o identitate contemporană: „Pentru că memoria istorică a fost prea des ștearsă, scriitorul trebuie să răsfoiască această memorie, să pornească de la urme câteodată discrete pe care le identifică în realitate.” (Gallimard, 1990, p.133). În locul acceptării unei traume istorice controlate prin memoria unor vinovății reproșate celor din jur m-am apropiat din ce în ce mai mult de constatarea că tot ce ne aducem aminte despre noi este exact ceea ce nu mai suntem în momentul în care vorbim. Anul trecut, după o lectură de poezie la Berlin am găsit într-o librărie ediția pentru 2014 a „Forward Book of Poetry” (Forward, 2013). Editoarea britanică Jeanette Winterson preciza în Cuvântul înainte al antologiei: „Felul în care trăim nu este o lege, ca gravitația. Poezia este un act privat cu o responsabilitate publică. Suntem mai buni pentru poem. Demersul poemului, cititor după cititor, unul câte unul, ne înzestrează pentru demersurile necesare și curajoase, împotriva iluziei că nimic nu se poate schimba” (p.XII).

One comment on “Gata să fiu “anchetat”

  1. yigru-zeltil spune:

    Puteai să-l menționezi și pe Pierre Bourdieu aici, pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele…

    Problema o văd în felul următor: modernitatea implică educația estetică, memoria culturală accesată bibliografic (nu mnemotehnic, deci automat fără filtru afectiv), obsesia mediului (pagina, în cazul de față), modernitatea a mers înspre estetism, chiar dacă a luat forme „puriste” – impunerea pretențiilor de autonomie – sau (de la dadaiști încoace) „impuriste” – dinamitarea autonomiei, care duce mai degrabă tot la întărirea autonomiei (vezi mai toată arta și scrierea conceptuală care critică instituțiile, dar care sunt înglobate de către acestea încă din fașă). Complexul acesta de arte (care au devenit câmpuri autonome abia în ultimele secole) ocupa niște funcții pe care, astăzi, artele nu le mai pot ocupa (integral), rezultatele putând fi susceptibile (pe rând sau deodată) de: kitsch, comercialitate, naționalism, premodernitate și ce noțiuni mai vrea să folosească (desigur) o autoritate estetică oarecare, o instituție progresistă… poți să folosești câte ghilimele vrei. Lucrurile sunt împărțite, iar și poezia este mai puternică (ghici ciupercă!) acolo unde este încă (în mai mică sau mai mare parte) vocea unei colectivități. Cu individualitățile… știm și noi cum e!

    P.S. Avem nenumărate grupuri „de poezie” pe Facebook care sunt pline de aproape exact aceiași indivizi care spamează aceleași texte cu pretenții poetice (care ar putea beneficia măcar de un context mai atractiv), dar aproape nici măcar unul cu dezbateri ca între scriitori…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: