Arhive etichete: Victor Ponta

Fața publică a poeziei (C)

(continuare de aici -A– si de aici -B-)

Jena poetică 1. Serbări (fictiv)

Discuţiile despre poezie în spaţiul public sunt foarte repede expediate prin respingere sau laude. Ca în orice domeniu, cea mai mare parte a creaţiilor sunt considerate slabe, dar exploziile de sarcasm sunt rezervate cazurilor în care sunt implicate persoane deja cunoscute din alte domenii. De obicei, explicaţia cea mai la îndemână pentru eşecurile poetice este confuzia între poezie şi instrumentele acesteia. Aşa cum tăiatul porcului de Crăciun cu un instrument chirurgical nu este garanţia unui act specializat, nici fluturarea metaforelor ori chinuirea rimei nu creează poezie din rugimente sentimentale. Poezia erotică este scuza cea mai întâlnită pentru livrarea de text drept poezie. Uneori situaţiile sunt paradoxale. La Cluj, reputaţia profesională a Oanei Boc, soţia primarului, era legată în mod fericit de cariera de profesor. Lansarea volumului „Scara” (Editura Eikon, 2013) a fost însoţită şi de susţineri neaşteptate. D.R.Popescu încerca să explice: „Îmi place în scrisul Oanei Boc faptul că mă determină să ţin cont, de la începutul şi până la sfârşitul versurilor din Scara – de Penelopa, regina ce nu se înstrăinează o clipă de propria sa geografie ereditară! […] Penelopa, aşteptându-l pe Ulise, plină de anxietăţi cu focalizări multiple, vede în sine ceea ce este invizibil pentru regii peţitori: că, fără iubire, totul nu reprezintă nimic!“. Nici măcar un lingvist şi poetician ca Mircea Borcilă nu se jenează să remarce „spontaneitatea originară” atinsă de poetă prin versuri ca: Citește în continuare Fața publică a poeziei (C)

În spatele scandalurilor culturale (problemele reale şi protestele formale)

An de an, fiecare sesiune de finanţare a proiectelor şi publicaţiilor culturale, Administraţia Fondului Cultural are de răspuns unei serii de contestaţii şi acuzaţii. Institutie publica subordonata Ministerului Culturii, AFCN „oferă în fiecare an finanţări nerambursabile instituţiilor publice, organizaţiilor neguvernamentale şi persoanelor juridice de drept privat care desfăşoară activităţi culturale”. Criteriile de acordare a finanţărilor sunt destul de clare, atât pentru publicaţii, cât şi pentru proiecte. Cu toate acestea, oricâte jurii s-au succedat, nu a fost secţiune a concursurilor care să nu fie privită cu neîncredere de aplicanţi. Din start, merită spus că tipul de argumentaţie folosit de cei care protestează expune, în mod relevant, câmpul de aşteptări al celui care propune un proiect cultural pentru finanţare în România de azi.

Discursul cultural autoritarist

Mi-am permis să numesc astfel poziţia pe care o exprimă o scrisoare de grup semnată de persoane din jurul scriitorului Nicolae Breban, cărora li s-au adăugat şi alte semnături, în principiu legate de proiectele respinse de AFCN. După Acad. Nicolae Breban şi Acad. Dumitru Radu Popescu, lista continuă cu Mihai Popa, director, Editura Academiei Române, Ioan Cristescu, președinte al APLER (Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România), Cassian Maria Spiridon, președinte al ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor și Editurilor), Aura Christi, ale cărei calităţi de scriitor și editor sunt de nedezlipit de revista, fundaţia şi editura primului semnatar al scrisorii, Cosmin Perța, director, Editura Tracus Arte, unde fondator este al patrulea semnatar al scrisorii, Magda Ursache, scriitor şi Iolanda Povară, Alexandra Ciutacu, Doina Argeșeanu, Liliana Ionescu, redactor, redactor-șef adjunct, redactor-șef adjunct, respectiv, șef serviciu economic la Editura Academiei, condusă, aşadar de al treilea semnatar al scrisorii. Nu aş fi început prezentarea acestei poziţii cu o enumerare de nume dacă, numele nu ar fi miza principală a protestului publicat pe site-ul revistei Contemporanul. Potrivit scrisorii, „gravele erori de evaluare făcute la sesiunea de proiecte editoriale AFCN” sunt legate de nedreptăţireamarilor edituri și publicații naționale: Editurile Academiei, Ideea Europeană, Timpul, Contemporanul, Convorbiri literare” (adică instituţiile la care lucrează vreo 10 dintre cei 12 semnatari ai scrisorii). Ca prin minune, această nedreptate este reclamată de semnatari după ce au aflat că nu au primit bani şi nu înaintea concursului, când a fost „stipulată următoarea condiție impusă de Consiliul AFCN în anul 2014, și anume: Nu sunt admise pentru finanțare titluri editate sau reeditate în ultimii 30 de ani”. Ca să ne întoarcem la atenţia acordată numelor de semnatarii de la Contemporanul, nedreptăţiţii sunt academicieni sau „personalităţi ale culturii române” dar şi „proiecte de anvergură europeană şi naţională”. Nemulţumirea esenţială privind componenţa Consiliului AFCN potrivit acestui stil de contestare priveşte absenţamarilor nume ale culturii române vii”, un criteriu cuantificabil, probabil tot pe baza unei liste. Pentru a încheia productiv, toată treaba este expediată Academiei Române, domnul acad. Ionel Valentin Vlad, domnului Călin Popescu Tăriceanu, Preşedintele Senatului României, domnului Victor Ponta – Prim-ministru al României, domnului Valeriu Zgonea – Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnului Georgică Severin, Preşedintele Comisiei pentru Cultură şi Media a Senatului României, domnului Gigel Ştirbu, Preşedintele Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă a Camerei Deputaţilor, domnului director AFCN, Leonard Artur Horvath. Citește în continuare În spatele scandalurilor culturale (problemele reale şi protestele formale)

Falsa poetizare a politicii românești

De câteva zile a revenit în discursurile publice o temă care, aparent, nu are legatură cu actualitatea decât la nivel discursiv. Politicieni (Traian Băsescu -Președinte,  Crin Antonescu -fost Președinte interimar,  Victor Ponta -Prim Ministru,  etc1, etc2 ), comentatori (Ion Cristoiu), intelectuali ( Vladimir Tismăneanu  ) sau aruncători cu părerea ( religios-moralizatori  sau cinstit-arhiviști ) trag în toate părțile de sintagma „lovitură de stat”. Mai exact, dacă în 2012 a fost sau nu a fost o lovitură de stat, mai exact, o lovitură de stat ratată.
Lăsând la o parte frenezia acuzațiilor care trec dintr-o parte în alta, identificarea sau imaginarea motivelor pe care le au unii sau alții să respingă ori să îmbrățișeze ipotezele puse în circulație de politicieni, esența intervențiilor rămâne de natură poetică.  Și asta nu doar pentru că, atâta timp cât nimeni nu pare să aibă ceva de suferit din punct de vedere legal, este greu să crezi pe cuvânt demagogii, ci, mai ales, pentru că atât natura demonstrațiilor făcute cât și tipul de manifestare ales sunt mai aproape de performance decât de politică.

Idealuri și estetică demagogică
Atunci când vorbim despre poezie se aprind foarte repede farurile de ceață pentru că ne-am obișnuitsă fim duși în teritorii rezervate specialiștilor sau în aberație metaforică pe bandă rulantă. De aceea o să folosesc aici o definiție a poeziei acceptată până și de manualele de literatură română din moment ce îi aparține unuia dintre idolii pedagogiei literare autohtone, George Călinescu: „poezia este un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraționalul, este forma goală a activității intelectuale. Ca să se facă înțeleși, poeții se joacă, făcând ca și nebunii gestul comunicării, fără să comunice, în fond, nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” (Principii de estetică – p94 sau p. 72-73 in editia 1968 ). Sigur că se mai pot adăuga definiții, dar nu o să ne îndepărtăm foarte mult de spațiul conturat mai sus. Știm că Platon caracterizase poezia ca un fel de retorică ( Gorgias, 502c) cu melodie, ritm și metru, dar demersul celor implicați în dezbaterea noastră, neavând nicio intenție de atragere a unor urmări legale se consumă doar la nivelul expresiei. Mai mult, nici măcar revendicarea unei dimensiuni moral-politice („noi suntem buni pentru că apărăm statul de drept, ceilalți sunt răi pentru că îl atacă” vezi Andrei Gerea  vs. „noi suntem buni pentru că reprezentăm voința poporului, ceilalți sunt răi pentru că nu pleacă atunci când au pierdut susținerea votanților” – vezi Daniel Șandru ) nu merge mai departe de simpla afirmare a unei păreri care nu se poate transpune în termeni legali. Și chiar dacă s-ar putea transpune, aceasta este o problemă asupra căreia justiția ar trebui să se pronunțe, pentru public sau alegători având o relevanță mai mare condițiile de trai. Citește în continuare Falsa poetizare a politicii românești