La ultimele întâlniri de atelierelationale, mai mulți poeți au spus că și-ar dori să discutăm mai mult despre metrică și despre formele fixe. În urma unei serii destul de ciudate de evenimente am putut să corectez mai multe prejudecăți pe care eu însumi le aveam în legătură cu ceea ce la școală ni se preda drept regula.
Surprizele pe care o cercetare minimă asupra istoriei metricii și chiar a rimei în poezie mi le-au rezervat vor apărea pe rând pe acest blog pentru a încerca să ofer o perspectivă în plus asupra acestei probleme care de prea multe ori ne-a fost predată ca prea complicată.
Poezia ca spațiu al libertății este un domeniu corespondent tuturor tulburărilor pe care în fiecare zi le recunoaștem în jurul nostru. În același fel în care lipsa de repere reale distruge un spațiu social, orice întreprindere poetică se vede pusă în fața propriei sale anulări.
Fiecare civilizație a formulat propriul său cod de normare a poeziei dar niciodată acest cod nu a fost unul explicit decât după ce o lucrare poetică sau alta au devenit model. Altfel, formele sunt foarte deschise şi disponibile pentru transformări.
Ezra Pound a tradus pentru o ediţie americană poezie veche chinezească. La un moment dat gaseşte următoarea formulă:
„In that sound is her true nature traced,//
nor shall effaced be, /
once known, from memory.//”
Într-o traducere aproximativă şi foarte stângace ar putea fi vorba despre:
„In acel sunet fiinta ei e prinsa
si stearsa n-o sa fie,
odata cunoscuta, din memorie”
unde rimele isi raspund, se succed („prinsa” cu „n-o să” şi „fie” cu „memorie” + traducerea de aici are in acest din urma caz o rima greşită, accentul fiind feminin -penultima silabă, în cazul lui „fie” şi dactilic- anepenultima silabă pentru „memorie”. în cazul variantei lui Pound nu se întâmplă aşa ceva, rima fiind masculina- pe ultima silaba şi pentru ambii termeni.) devin interioare, eufonice apoi exterioare, de capat al versului.
In plus, am ales aceste versuri si pentru ca includ o deformare a sintaxei naturale intr+un sens care o face expresiva.Insertia expresiei „odata cunoscuta” intre „din memorie” si „stearsa n-o sa fie” pare sa aiba doar un rol ritmic, dar adauga informatie surprinzatoare, lamurind un traseu al gandului: „stearsa n-0 sa fie” [de ce? pentru că este] „odată cunoscută” [de unde să se şteargă?] „din memorie”.
Dar unde traducerea mea rateaza complet varianta originala este numarul silabelor
(5+4 silabe
5 silabe
6 silabe – in varianta originala)
Dupa cum se vede aici, consideratiile mele asupra ritmului si rimei au, mai degraba, un rost de incurajare a degustarii poeziei decat impunerea unor reguli prozodice inflexibile. De aceea mi se si par ridicole atitudinile atotstiutoare si didactice care fac legea in legatura cu poezia pozand in guru literari mari si mici. Poezia a fost intotdeauna libera iar regulile din antichitate si pana acum au functionat doar ca un sprijin al investigatiei poetice nu ca niste constrangeri uniformizante. Dimpotriva, odata folosite, satisfactia lecturii este intensificata.
Mai normala si mai importanta ar fi abordarea unor texte in romaneste; iar Ezra Pound este cam dintre ultimii poeti la care m-as gandi cand e vorba de analiza poeziei rimate! Ce Dumnezeu! Luati-i pe Eminescu sau Cosbuc si veti vedea ca nu sunt importamnte atat numarul silabelor, cat acela al accentelor! Iar folosirea rimei este conditionata de urechea muzicala, un poet afon nu va scrie niciodata cu rime, sau doar cu rime schioape….
ma bucur sa vad ca sunteti interesat de subiect. Dar Eminescu sau Cosbuc (pentru ca o sa ajungem si la ei) de unde ziceti ca au luat practica dozarii accentelor?
Din pacate nici Eminescu, nici Cosbuc nu faceau legatura intre poezia clasica si cea contemporana in masura in care o face exemplul de mai sus din Ezra Pound. Si nu din vina lor. Din vina mea, care aveam nevoie si de o rima imperfecta pentru a intra si in povestea rimei intr-un text cat mai concis, ca pentru blog.
Va multumesc pentru observatie si va promit ca vom ajunge si la Eminescu si la Cosbuc, la Bacovia si chiar la Mircea Ivanescu.
Extrem de interesantă propunere, nu știu cât de originală dar mie așa mi s-a părut, de a folosi versificația în vederea lecturii și nu a creației, cum credeam stereotipizat și eu. Acum, sincer: tu ai avantajul că tot faci evenimente gen ateliereleraționale, e altceva când auzi poezie zilnic sau aproape zilnic, nu ca mine care mă rezum la a a citi în gând poeziile mele, și am rare ocazii de a citi ”live”… În condițiile orale, versificația are mult mai mult sens.
Înainte de a încheia comentariul: poți să-mi spui ce e cu ilustrația? Când am văzut, credeam că o să începi să vorbești despre vreo tentativă de a concepe poezia ca ”un mijloc de relaxare”… Ar fi interesant de lansat o discuție vizavi de asta: poate avea vreun viitor conceptul ăsta sau e un concept din start limitat?
Cunosc multi poeti,,clasici in viata ” care n-au scris un catren cu ritm si rima.Le este straina prozodia clasica.Pentru mine acesti poeti nu exista.Sunt niste lautari care vor sa cante simfonii.Pacat.Cine concepe poezia ca „mijloc de relaxare „,nu are sensibilitatea de a recepta acest fenomen divin.