Orice festival care ajunge la 52 de ediții trebuie să aibă o metodă. Pentru Primăvara lui Goran (Goranovo Proljece) in 2015 asta a presupus o serie de lecturi multiple. Prima la Zagreb, unde cei mai bine de 20 de poeți invitați au intrat în poveste cu lecturi scurte încadrate de reformulări când ironice când surprinzătoare a’capella ale unor cântece ale partizanilor. Din când în când mă uit pe site la ziarulring.ro care mi-a susținut drumul la festival să văd cum merg știrile despre care nu știam că apar (după jumătate de an în care le-am citit pe toate).

În fiecare an, festivalul croat are doi premianți. Mario Susko a deschis fiecare lectură din festival ca autor caruia i se decernează în acest an Marele Premiu al festivalului. Urmat, fie imediat (cum s-a întâmplat la deschidere la Zagreb și în Muzeul de Arta Modernă și Contemporană din Rijeka), fie ceva mai târziu (ca la Castelul din Pazin) de laureatul premiului pentru autori tineri. Debutantul ediției este Goran Colakhodzic care locuiește în Samobor. De fapt, la festival, tânărul poet care a citit poeme despre relația dintre orașe și vise a venit din România, pentru că studiază la București limba română.

Foarte diverse sunt poeticile cu care au venit in festival invitații, de la motive legate de jocuri pe calculator (Jonas Zboril), la ritmuri respiratorii în varianta performativă (Claudio Pozzani) sau confesivă (Kim Moore) dar și rescrieri impresionante ale unor motive dantești (Ervina Halili din Kosovo).

Pentru mine, o senzație specială e să descopăr poezia lui Adrian Oproiu (el și soția lui, poeta Ana Brnadic, au și tradus în croată poemele din „corpuri românești și alte poeme relaționale” cu care am ajuns în festival). Adrian povestea cum a început să descopere poezia românească de azi abia după ce s-a stabilit în Croația. Se și vede în ce scrie că textele sale mai recente își pun probleme legate de pregnanța diferitelor instrumente poetice azi.

Multe ocazii speciale ai la un asemenea festival care programează un autor a cărui reputație te lasă cu gura căscată precum Otto Tolnai lângă poeme deja conturate cu siguranță dar mai puțin cunoscute. E cazul poeziei scrise de islandeza Sigurbjorg Thrastardottir: „iarna trage linii/ lungi de zăpadă/ pe nară” (Cocaină).

După prima lectură, cei mai mulți dintre invitați au inclus mai multe texte în engleză în selecțiile pe care le prezintă. Unele lecturi își fac treaba și fără traducere, cum se întâmplă atunci când Maria Eloy-Garcia glisează gestual și vocal de-a lungul poemelor sale în spaniolă ori când Eugenijus Alisanka întinde rețeaua nuanțelor fine din poemele sale lituaniene.

Când scriu toate astea suntem pe drum spre Lukovodol pentru penultima întâlnire cu public din Festival, decernarea premiilor pentru cei doi autori croați și câteva scurte discuții. Uneori, poemele citite sunt doar în limba croată și în varianta originală dar te obișnuiești să asculți poezie și în limbi pe care nu le cunoști: la fel cum ai urmări un dans contemporan în care coregrafia e pur fonetică, mișcările sunt exclusiv vocale iar performance-ul este deja audio.