Angela Marinescu mi-a scris un mesaj – iar eu l-am lăsat să-şi facă de cap cu mintea mea

Poeta Angela Marinescu mi-a transmis un mesaj legat de articolul meu despre premiile literare din numarul recent lansat al revistei Poesis International.

 

Draga Razvan,

Apropo de articolul tau despre refuzul premiilor din ultimii ani, refuzuri pe care noi nu le putem cunoaste pe toate, vreau sa-ti comunic, prin bunavointa Alinei, ceva mai exact decat ce-ai scris tu despre propriul meu refuz:

1. In primul rand tin sa-ti atrag atentia ca a refuza un premiu presupune mai multe elemente care se aduna in capul unui scriitor, ca orice fapt mai semnificativ. Vreau sa-ti spun ca aceste lucruri semnificative fac un camp magnetic cu foarte multe linii de forta. Ce-ai spune daca ai afla sau ai constientiza ca din vremuri imemoriale, ca inca din vremea comunismului toate premiile care s-au dat, s-au dat dat si cu concursul securitatii si a PCR-ului. Ce-ar fi fost daca toti scriitorii ar fi refuzat toate premiile care le-au fost oferite? Daca ai fi citit „Capcanele istoriei”, cartea lui Lucian Boia, despre cum scriitorii romani de pe vremea aceea deveneau delatori de la zi la alta, cu zambetul pe buze, sub toate regimurile posibile și imposibile, deveneau slugi ale acestor regimuri și totusi primeau premii cu nemiluita.

2. Ceea ce se intampla acum cu Dan Mircea Cipariu al nostru este o picatura de apa intr-un ocean de viclenie, ticalosie si senilitate imbecila. Daca douamiistii nostri ar fi refuzat premiile respective din cauza guvernului Ponta ar fi fost minunat; numai ca eu sunt aproape 100% convinsa ca au facut-o numai pentru ca l-au dispretuit personal pe Dan Mircea Cipariu. Cum a putut Dan Sociu sa-i multumeasca Biancai Burta-Cernat, lui Mihai Iovanel și lui Alexandru Goldiș ca l-au gasit chiar pe el cel mai bun poet al anului trecut, cand acesti trei critici literari au acceptat, la randul lor, sa se implice in jocul cu pricina? Ei nu trebuie (-au) amendați, numai Dan Mircea Cipariu? De ce, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu puteti fi obiectivi pana la capat?

3. „Motivele mele personale” sunt acelea ca stiu cat de anost, mediocru si chiar submediocru si-a construit Daniel Corbu poezia pentru care a fost nominalizat la premiile Academiei, alaturi de mine. Daca motivul asta este atat de personal inseamna ca nu sti cum se scrie, ceea ce ma indoiesc. Faptul ca am amintit si de bani, de datoria lui Daniel Corbu catre mine, a fost o forma destul de perversa a mea de a ocoli motivul principal pentru care nu am vrut sa ma alatur lui Daniel Corbu. Mi s-a falfait intotdeauna de banii pe care mi i-a datorat, la urma urmei eu am fost cea vinovata ca i-am dat banii.

Si acum la sfarsit vreau sa-ti atrag atentia ca toate problemele mele personale s-au convertit in cu totul altceva. Atunci cand nedreptatea intervine pot deveni impersonala, si chiar daca nu-ti place cuvantul, de-a dreptul metafizica.

Cu drag,

Angela

 

Aşa cum ştiu de ani buni, Angela Marinescu reuşeşte să atingă zone sensibile ale practicilor din societatea românească a scrisului. Dânsa ştie mai bine decât mine cât arbitrar şi câte judecăţi deformate include jocul public al premiilor literare. Traseul care se deschide cu puzderia de premii acoperite din bani publici (ministeriali sau locali) se închide chiar cu susţinerea din bani publici a revistelor şi editurilor care programatic îşi asumă politica paşilor făcuţi pe loc. Creativitatea este exilată în afara programelor de finanţare, transformate în pomelnice şi sursă de venit pentru simularea unor acţiuni cu aer literar. Puţinele excepţii de la această regulă sunt incluse în joc, numai pentru a justifica regula culturii de întrajutorare. 

Angela Marinescu are dreptate să se mire că toate par să se fi spart în capul lui Dan Mircea Cipariu. În mod normal, specializat în valorificarea porţilelor financiare uitate deschise pe la stat, ar trebui să fie lăudat pentru că reuşeşte să depăşească blocajele politice faţă de evenimente cu poeţi contemporani. De altfel, eu însumi am afirmat săptămâna trecută că una dintre lecturile de la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie  mi se părea punctul de vârf al poeziei anul acesta. Cred că nu e rău că vreo 800 de milioane de lei se sparg în maratonul de poezie, dar nu pot să mă bucur de faptul că din şirul de zeci de poeţi înghesuiţi pe câteva minute fiecare nu are cum să lase ceva. Sigur, se vor găsi mistici care să treacă prin răpăiala continuă de poetici şi versuri ca să remarce o secundă de coerenţă. Dar este greu de crezut că procedeul acesta poate să facă să se audă poezia.

Cât despre democraţia dispreţului, trebuie să recunosc faptul că douămiiştii sunt tare pricepuţi la dispreţ. Dar mai mult decât pe Dan Mircea Cipariu, mi se pare că majoritatea ne dispreţuiam pe noi înşine. Şi asta pentru că între limitele unui sistem specializat în spargerea banilor în mod capricios şi fără sens ştim fiecare că ai de ales între tentaţia circului protestatar şi cea a circului acceptării sumelor de bani lăsate să se scurgă spre scriitori.

Personal mi-am formulat regula un pic dincolo de împărţirea asta pe circuri. Eu mi-am propus să aleg între banii daţi ca premiu şi cei primiţi pentru punerea pe picioare a oricărui proiect coerent. Dar asta este o opţiune personală. Nu am iluzia unor premii perfecte, cărora să nu li se poată reproşa nimic vreodată. Dar mi-aş dori premii în care juriul să poată să fie în stare să justifice de ce alege o carte sau alta. Ascultând justificările puţinelor premii care reuşesc să facă asta (şi la premiile tinerilor scriitori am văzut că de la un an la altul juriul încearcă să fie cât de cât justificat în alegerile pe care le face) mă frapează faptul că justificarea e legată mai ales de autor şi mai puţin de poezia din volumul (teoretic) premiat.

Aşa se explică şi obsesia generală legată de tămâierea morţilor. Cum moare un autor, cum auzi ce mare şi de neînlocuit era. E un pariu destul de sigur, pentru că omul mort nu mai are când să contrazică politic ori estetic cine ştie ce convingeri ale lăudătorului. Sigur, acest gen de convingeri ar trebui să fie treaba fiecăruia şi nu ştiu dacă eu sunt cel mai potrivit să amintească de fascinaţia unanimă a criticii literare de la noi de acum câţiva ani pentru un volum de poezie (debut) care s-a dovedit ulterior doar o regretabilă eroare de percepţie. Toată lumea a crezut că e un tânăr care joacă limbajele argotice şi clişeele egolatre şi oamenii au aflat că li s-a oferit originalitatea delirului sociopat. Şi asta nu ar fi fost neapărat rău… doar că, în realitatea expresiei poetice, nu era absolut nimic.

De aproape 10 ani jurizez concursuri rezervate celor care încă nu au debutat. Drept să spun, mai multe am învăţat despre starea poeziei azi din acele concursuri decât din sute de cenacluri şi lecturi publice. Sistemul pus la punct în ani întregi finanţează două zone: debutul şi înmormântarea. Între ele rămâne tăcerea apăsătoare a conştiinţei fiecăruia. Şi ştim ce buni suntem la scuze. Poate chiar mai buni decât la gimnasticile dispreţului ori suspiciunii.

Aceste refuzuri ţin de o cultură a felului de a fi incomod care i se potriveşte oricărui poet. Fiecare îşi manifestă apartenenţa la această piesă în feluri proprii. Unii îi chinuiesc pe cei din jur, alţii îşi iau drept ţintă poezia sau sensurile cuvintelor. Dar ar fi o greşeală la fel de mare să absolutizăm aceste gesturi pe cât ar fi să lă minimalizăm. Desigur, acceptând fiecare încearcă să explice sau să arate nişte motive pentru care acceptă (de obicei e vorba despre “nevoie”) la fel cum refuzând fiecare are motivele lui mai mult sau mai puţin generale. Exact convertirea motivelor personale despre care vorbeşte Angela Marinescu în motive generale este procesul care poate să ne dea speranţă pentru că din aceeaşi familie cred că vin şi refuzurile care au transformat acel dispreţ pentru o persoană într-o ocazie de delimitare publică. De curând, am citit o declaraţie a lui Norman Manea, în care scriitorul exilat îşi arăta uluirea faţă de capacităţile româneşti de a convieţui în alăturări care se bat cap în cap. Cred că pasul următor o să fie construirea independentă a alternativelor la aceste “democratice” dispreţuri aflate în plină convieţuire. Abia acum începem să ieşim din furia idolatră care nu face decât să schimbe un adorat cu altul în ordinea morţii.

Toate precizările pe care le face Angela Marinescu nuanţează articolul din Poesis Internaţional, dar nu schimbă raportul general dintre aceste gesturi regăsite în ultima jumătate de secol de la cele mai banale premii până la cele mai importante distincţii rezervate în lume poeziei.

LATER EDIT: Mai multe interventii ale Angelei Marinescu se gasesc pe blogul video initiat pentru poeta de Casa de pariuri literare.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.