Punctul maxim al Târgului Naţional de Poezie. Din ce am prins online: Angela Marinescu (Marcovici) din volumul “Intimitate”

Despre Angela Marinescu se spun multe. Că nu este niciodată mulţumită, că nu îi place un poet sau altul, că ar vrea să fie apreciată mai mult, că a refuzat un premiu al Academiei pentru că poetul care urma să fie premiat o dată cu dânsa ar fi “uitat” să îi înapoieze nişte bani cu ani în urmă. O parte dintre aceste zvonuri sunt gestionate chiar de Angela Marinescu. Cel mai enervant la acestea este faptul că nu au mare legătură cu poezia pe care o scrie.

Regula poeziei româneşti a fost mai mereu “să pari poet”. De parcă de la “Viiaţa lumii”  încoace nu s-ar mai fi terminat cu analiza  fiziologiei poetului, poezia românească pare să fie citită cel mai bine în cheie idolatră (altfel cum să explici pasiunea pentru târnosiri postume?!). Angela Marinescu este unul dintre puţinii poeţi români interesaţi în primul rând de forţa versurilor pe care le scrie şi mai puţin de poza publică. Şi lucrul acesta se poate auzi în înregistrarea pe care Victor Potra a realizat-o pentru site-ul TNCP pe 14 mai, la, Libraria Bastilia:

Pentru mine e momentul de poezie al anului (până acum) pentru că a ales nişte versuri în care ia la şuturi reveria şi poezia oraculară cu o lejeritate care te face să te simţi scăpat într-o cutie de rezonanţă. Sigur, asta e o metaforă, dar nu ştiu niciun alt poet care să îşi permită să scrie ca şi cum ar avea toate vârstele posibile în acelaşi timp.
Vouă ce v-a atras atenţia în lecturile de anul ăsta şi de ce?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: