Cum se mai scrie despre poezie? In multe feluri, evident, si in principiu nespectaculos. Dar exceptiile merita amintite si as vrea sa fac asta chiar acum. O sa fie un post mai lung si promit sa ajung si la o scanare cat se poate de generala a peisajului romanesc, cu lipsurile inerente unei postari de blog.

De cateva zile ma delectez cu cronicile razboinice de poezie marca William Logan. Tot ce e mai consacrat si idolatrizat prin poezia americana mai de azi si mai din modernism este facut arsice de Logan in New York Times si The New Criterion cu entuziasm si formule pe care cu greu le mai dezlipesti de pe poeti, fie ca e vorba de WC Williams ori de Heaney, Billy Collins ori de editii revazute din Hart Crane. Printre altele, nu cred ca sunt prea multi critici literari care sa se poata lauda ca au fost amenintati de un poet  recenzat ca o sa-l calce cu masina. Si mai ales cand poetul nervos este un laureat Pulitzer.

Citind cate ceva din ce se gaseste in „Our Savage Art” (culegerea sa de cronici) iti dai seama ca e o distanta mare de la societatea criticilor de poezie dispusi sa laude carti pe care stiu bine ca nu le vor mai deschide vreodata pana la obsesia infailibilitatii criticului literar. S-a intamplat ca intr-o cronica in care pedala pe amanunte biografice legate de un poet dea clasicizat sa de niste amanunte eronate. A recunoscut greselile cu umor atunci cand i-a fost atrasa atentia dar a folosit ocazia ca sa ironizeze o data in plus lectura idolatra la care sunt supusi poetii de foarte multe ori.

Acum cativa ani, traducatorul si poetul Adam J Sorkin imi atragea atentia asupra unui articol in care Logan facea arsice o serie de poeti de prima marime din literatura contemporana. Chiar si atunci cand este evident exagerata, judecata lui iti propune un mod pe cat de viu, pe atat de riscant de a interpreta poezia.

In Statele Unite, atacul la persoana si ironia in marginea insultei ajung sa fie digerate de comunitatea literara ca niste condimente ca oricare altele, pentru ca sunt „coloranti”, la fel cum isi descria Celine stilul de multe ori violent al romanelor sale. Folosesti un colorant pentru a evidentia un tesut atunci cand este studiat la microscop. Dar ceea ce se uita de cele mai multe ori este exact rostul injectarii de colorant. Nu criticul este cel care se ofera pe sine ca persoana cu un gust infailibil pentru studiu ci chiar viziunea asupra poeziei pe care isi bazeaza aceste judecati.

In ultimul an am tot formulat reticente legate de conditia criticii de poezie azi. Ca sa am un criteriu de comparatie am putut sa ma intorc la cartile scoase de criticii importanti din Romania cu ani in urma. Pe cat de riguroase erau viziunile pe care Al Cistelecan ori N Manolescu, sau Ion Pop si chiar Eugen Simion le formulau in cartile dedicate poeziei cu ani in urma, pe atat de ezitante si justificate mai ales prin garantarea cu propriul gust au devenit interventiile acestora in ultimul deceniu. Un exemplu relevant ofera Mircea A Diaconu in „Atelierele Poeziei” selectand poeti sensibil inegali si tratandu-i cu foarte mare generozitate. Inca si mai frapanta este diferenta dintre abordarile articulate solid pe care Marin Mincu le facea in seriile succesive dedicate textualismului romanesc (de la Ion Barbu la scriitorii generatiei 80, coborand spre proza eminesciana) si scurtele comentarii cu care a insotit antologarea poetilor aparuti dupa 2000. De altfel,  pana acum singura carte care din cate stiu pune in mod explicit problema nevoii unui limbaj critic capabil sa discearna la nivelul interpretarii si al analizei in poezia contemporana (fara sa si gaseasca acest limbaj) este volumul dedicat de Stefania Mincu Generatiei 2000.

Acestea fiind spuse, ceea ce mi-ar placea sa intreb este unde credeti ca s-a rupt acest principiu de coerenta are oferea soliditate judecatii critice pana in 2000. Reasezarea conceptelor incepe sa se incheie chiar si in Romania si propunerile cele mai serioase pe care le-am citit in materie de carte despre poezie sunt cele despre care am mai amintit: Gheorghe Craciun in Aisbergul poeziei moderne si Radu Vancu („Mircea Ivanescu- Poezia discretiei absolute„).

Chiar daca nu sunt dintre aceia care sa se teama ca au disparut criticii – o parte dintre cei amintiti mai sus au abordat cu onestitate salutara aspecte legate de istoria poeziei ca parte fie a avangardei ori a perioadei premoderne, aici se impune amintit si Paul Cernat- trebuie sa recunosc insa ca reperele mele incep sa dea rateuri atunci cand este vorba despre o situatie a poeziei actuale pe baza cronicilor scrise azi. Octavian Soviany a batut in cuie poezia pe steagul apocalipsei si se simte cel mai bine facand asta dintre toti criticii. Plec pe urmele lui Marius Chivu atunci cand cronicile sale agatza carti de poezie, gust din cand in cand sarjele lui Iovanel, ori incerc sa refac rationamentele pe care din cand in cand le muta in text critic Andrei Terian. Si ei nu sunt singurii critici care merita urmariti. Bogdan Cretu se alinta de multe ori facand paralele dintre cele mai surprinzatoare intre obiectele cronicilor sale si entuziasme uneori cat se poate de neliterare, Bianca Burta Cernat are talentul de a stii cand sa ingroase si cand sa subtieze tusele in care isi contureaza demersul critic, Cosmin Ciotlos este hotarat sa isi formuleze cronicile in jurul unor judecati concluzive, Adina Dinitoiu re una dintre putinele abordari care se arata empatice demersului poetic dispusa sa renunte la propriile reticente pentru a stabili mizele celui pe care il citeste, iar Dragos Varga este riguros pana la limita dincolo de care simte nevoia sa faca asocieri insolite, obsedat de rigoare este si Alexandru Matei care scrie din ce in ce mai rar despre poezie. La fel, mi se pare ca a renuntat la abordarea poeziei in cronici si Bogdan Alexandru Stanescu si cred ca ar fi prins bine priza lui directa la gen. (Critica facuta de poeti – Claudiu Komartin, Rita Chirian, Olga Stefan poate va face obiectul altei povesti). Ma tem, totusi, ca din nou am scapat din vedere cativa critici demni de expunerea de fata, dar ma bazez pe propunerile pe care le veti face in discutia care ar putea urma.

Sigur, nu m-au interesat in prezentarea de fata in niciun fel abordarile constiincios didacticiste, obsedate de reguli de scriere inchipuite de un critic sau altul mai mult sau mai putin televizabili, mai mult sau mai putin cu istorii ale literaturii in spate. Motivul este foarte simplu: spune-i cuiva cum nu se face literatura si literatura o sa rida in hohote de tine (toata istoria ei).

Si totusi ce mai vreau? Pe scurt, impresia mea este ca stilurile critice sunt aici, ceea ce lipseste, insa este viziunea coerenta in ceea ce priveste poezia de azi sustinuta chiar si atunci cand risti sa incurci jocuri de imagine. De fapt, reperele nu sunt atat de relative pe cat s-ar dori, dar undeva este lasata sa se chinuie ideea ca este mai usor sa rezolvi dintr-un condei judecati de valoare decat sa urmaresti pasiunea formularilor unui gen dintre cele mai fecunde astazi.