Cum se mai scrie despre poezie? In multe feluri, evident, si in principiu nespectaculos. Dar exceptiile merita amintite si as vrea sa fac asta chiar acum. O sa fie un post mai lung si promit sa ajung si la o scanare cat se poate de generala a peisajului romanesc, cu lipsurile inerente unei postari de blog.

De cateva zile ma delectez cu cronicile razboinice de poezie marca William Logan. Tot ce e mai consacrat si idolatrizat prin poezia americana mai de azi si mai din modernism este facut arsice de Logan in New York Times si The New Criterion cu entuziasm si formule pe care cu greu le mai dezlipesti de pe poeti, fie ca e vorba de WC Williams ori de Heaney, Billy Collins ori de editii revazute din Hart Crane. Printre altele, nu cred ca sunt prea multi critici literari care sa se poata lauda ca au fost amenintati de un poet  recenzat ca o sa-l calce cu masina. Si mai ales cand poetul nervos este un laureat Pulitzer.

Citind cate ceva din ce se gaseste in „Our Savage Art” (culegerea sa de cronici) iti dai seama ca e o distanta mare de la societatea criticilor de poezie dispusi sa laude carti pe care stiu bine ca nu le vor mai deschide vreodata pana la obsesia infailibilitatii criticului literar. S-a intamplat ca intr-o cronica in care pedala pe amanunte biografice legate de un poet dea clasicizat sa de niste amanunte eronate. A recunoscut greselile cu umor atunci cand i-a fost atrasa atentia dar a folosit ocazia ca sa ironizeze o data in plus lectura idolatra la care sunt supusi poetii de foarte multe ori. Citește în continuare Critica poeziei →