Eram la Berlin, trebuia să am o lectură de proză şi poezie, alături de alţi români, în aula Universităţii Humboldt. Eram foarte agitat, foarte stresat. Cu proza mai era cum era, aia ştiam că o scriu bine, dar eu eram în principal poet şi vroiam neapărat cu ocazia asta să demonstrez odată pentru totdeauna că sunt un poet bun, un poet foarte bun. Evenimentul era organizat de Răzvan Ţupa. Ţin la Răzvan, am ţinut mereu foarte mult la el, dar întotdeauna în prezenţa sa eram, sunt, timorat, pentru că ştiu că el nu mă consideră cine ştie ce poet. Da, bun, sunt, în opinia lui, de pluton, pasabil, mă tolera. Am simţit prima dată asta în urmă cu peste 9 ani când am împărţit un premiu literar la Beclean pe Someş. De atunci m-a luat la ochi şi de atunci până acum m-a considerat un intrus de slabă calitate în lumea literară. Acesta era momentul, momentul în care, mai mult decât publicului berlinez, trebuia să îi demonstrez lui Răzvan că sunt un poet de primă linie.

Eram deci timorat, uşor nervos, pierdut în Berlin. Căutam Universitatea Humboldt. Regula era, ca pe lângă textele noastre să citim şi un scurt text dintr-un autor român care ne place. Eu aveam la mine câteva poeme de Cărtărescu inserate în interiorul volumului Fără titlu. De ce Cărtărescu? Nu ştiu să vă spun. Eram şi eu la fel de surprins ca dumneavoastră. Alergam pe străduţe. La un moment dat, din interiorul unui Pub aud vorbindu-se româneşte. Intru. La o masă erau Eminescu şi nenea Iancu. Bucurie mare. Nenea Iancu insistă să beau un şnaps cu el. „Nu pot, nene Iancule, iartă-mă, rogu-te. De 4 luni m-am lăsat şi de ţigări şi de alcool, sunt la dezintoxicare, nu pot”. Eminescu scoate o sticluţă cu palincă de prună.”Uite, asta nu poţi refuza. Un păhărel, atât. Ce-ţi poate face un păhărel? Şi apoi, de câte ori ne întâlnim noi?” Asta era adevărat. Nu-l puteam refuza pe Eminescu. Mi-a pus un păhărel şi l-am dat pe gât. Eram grăbit, mi-am amintit de lectură. Ştiau de ea, veneau şi ei într-acolo. „Du-te tu înainte dacă te grăbeşti, venim şi noi pe urmă, negreşit, dar tu trebuie să te pregăteşti”. Mi-au arătat unde şi am pornit într-acolo. De acum am ieşit din Pub m-a luat o ameţeală de nu mai vedem la doi metri în faţă, totul era ca în ceaţă şi mi se tăiau picioarele. Căcat. Dar cum se explică? Eu, care beam litri de pălincă fără să ajung în stadiul ăsta… de la un singur păhărel…? Dar, deh, un păhărel după patru luni poate face ravagii. Îmi trece, mi-am zis. Nu văd, nu am putere în picioare, dar sunt perfect lucid, cu un efort de voinţă voi înainta şi alcoolul se va evapora eu redevenind ca cel dinainte. Într-adevăr, organismul se mişcă, înaintez, dar simţurile nu par să mi se regleze. Ajung la Universitatea Humboldt. Ştiam unde e amfiteatrul, o iau într-acolo. Urc cu greutate. Amfiteatrul e gol. Sunt primul. Intru, mă aşez într-o bancă. Aştept. Apare un om de serviciu. „Ce faceţi aici?”. „Aştept să înceapă lectura”. „Lectura începe imediat, dar nu în amfiteatrul acesta, ci în cel din cealaltă aripă”. Mă sperii, o iau la fugă, un fel de fugă. Mă ţin de pereţi, pereţii sunt moi şi lipicioşi .Rătăcesc printr-un labirint de coridoare. Universitatea e goală, nu e nimeni să întreb încotro. Într-un sfârşit găsesc. În amfiteatru puhoi de lume, la prezidiu era aranjată toată lumea înafară de mine. Dau să intru, ruşinat de halul în care arăt. Tanspiraţia îmi curge şiroaie şi imi dau seama că mai am în mână doar textele din Cărtărescu. Fără titlu nu e nicăieri. Înţepenesc. Păi cum să citesc doar din Cărtărescu? Doar era seara mea, eu trebuia să demonstrez că sunt un poet de primă mână. De la pupitru, Ţupa îmi face semn din mână să intru. Mă întorc pe călcâie şi o iau la goană. Ştiam, ştiam unde era, o uitasem în celălalt amfiteatru. Rătăcesc, orbecăi, simt că îmi dau duhul. Până la urmă găsesc. Cartea era acolo unde o lăsasem, pe banca în care am stat. Răsuflu uşurat. O iau şi mă întorc spre celălalt amfiteatru. Dinăuntru se auzeau lecturile. Citea Mitoş. Când să deschid uşa şi să intru realizez că de data asta nu aveam poemele de Cărtărescu. În goana mea îmi căzuseră undeva. Dă-le-ncolo, îmi zic, hai să intru. Dar nu pot, nu se face. După ce că întârzii vin şi cu repertoriul incomplet, l-aş pune pe Răzvan şi pe mine într-o situaţie jenantă. Mai bine mai târziu dar cu toate în regulă, îmi zic şi mă întorc. Caut. Le găsesc împrăştiate pe jos pe un coridor, le strâng şi o iau înapoi. Ajung în faţa uşii. Linişte. Deschid sfios uşa. Amfiteatrul e gol. În amfiteatru miros închis, apăsător de sudoare amestecată cu praf. Ies şi închid uşa după mine. Mă clatin, pereţii sunt în continuare moi, privirea refuză să mi se fixeze pe obiecte. Asta e, am rasolit-o. Momentul meu s-a dus. Nu mai am ce să fac, decât să-mi accept dojanele. Mă întorc la Hotel. Drumul e lung şi anevoios. Hotelul este la marginea Berlinului, într-o zonă industrială, unde este un continuu şantier. Trec prin Berlin, trec prin şantier, trec prin parcul pentru copii de lângă Hotel, urc în camera mea, mă duc la baie, dau cu apă pe faţă. Îmi vine să plâng. Chiar plâng. Ridic ochii şi încremenesc. În oglindă eram eu, dar nu eram eu. Eram un eu îmbătrânit cu 20 de ani. Şi atunci mi-am amintit, atunci am realizat că unde eram nu era un Hotel, ci chiar garsoniera mea ieftină de la marginea Berlinului, că nu m-am întors niciodată din Berlin, că eram singur, singur cuc, că îmi abandonasem soţia şi copiii cu mult timp în urmă. Bate cineva la uşă. Mă duc să deschid. E Răzvan, dau să râd, sunt fericit. Mi s-a năzărit. Răzvan intră abătut. Ştiu de ce e abătut. Îi spun trist „n-am mai citit”. „N-ai mai citit”, spune Răzvan. „Iartă-mă”, dau să-i explic tărăşenia cu paharul de palincă a lui Eminescu. „Stai liniştit, zice Răzvan. Ai nevoie de ceva?”. Mă priveşte cu milă, cu compătimire şi chiar cu puţină scârbă. Urăsc să mă privească cineva aşa. Izbucnesc. Urlu, răstorn frigiderul. Răzvan mă priveşte placid. „Pentru un pahar de palincă, merit să mă priveşti aşa?”. „Tu încă nu îţi dai seama ce se întâmplă?”. „Ce se întâmplă?”. „De douăzeci de ani bei încontinuu. După lectura aceea nu te-ai mai oprit din băut. Mintea ta s-a oprit acolo”. Mă opresc. Îmi vine iarăşi să plâng. Dau să îl iau pe Răzvan în braţe şi întreb plângăcios: „şi poezia?”. „Ai fi fost un poet foarte bun dacă nu ai fi băut atât”. Răzvan a ieşit discret. Sufăr, respir trepidant, precipitat, alerg spre baie, îmi dau din nou cu apă pe faţă şi izbucnesc în hohote. Mă văd din nou în oglindă şi nu sunt eu. Nu sunt Cosmin Perţa! Râd, râd cu poftă, ce farsă, ce nebunie. Nu sunt Cosmin Perţa, m-am salvat.

V-aş spune şi vouă cine sunt, dar nu pot, pe bune, nu pot. Oricum nu m-aţi crede. Credeţi doar atât: sunt cine nici nu vă aşteptaţi şi vin după voi.

Cosmin Perţa