Despre reguli ale poeziei ma intereseaza sa scriu acum. La scoala suntem invatati despre tipurile de rima si despre ritmurile clasice. Daca atunci cand ti se spune ca rimele sunt imbratisate, incrucisate, etc., te mai desurci, la partea cu ritmurile, iambic, troheu, daclil si asa mai departe aproape ca se stinge lumina. Si ceea ce actioneaza intrerupatorul de obicei nu este neaparat neclaritatea explicatiilor legate de accente la nivelul grupurilor de silabe, ci intelegerea complet eronata a cuvantului regula.

(foto from poetryplacards.blogspot.com)

Ca orice formulare asupra unui domeniu care nu se impaca prea bine cu simplificarile, explicatia facila are nevoie de un abuz si de inventarea unei autoritati supreme. Si atunci spune cuvantul „regula” ca si cum ar fi vorba despre excluderea oricarei forme care nu face parte din limitele trasate astfel. De fapt modul deformat in care este inteleasa „regula” predata la scoala si care s-a impamantenit nu doar in Romania prejudecata „poezia e doar aia cu rima” nu este decat expresia nevoii de a trisa. La fel cum toate teoriile conspiratiei, misticismele de duzina, si discursurile politice simpliste au nevoie sa isi valideze existenta afirmand existenta unui concept suprem (grupuri ascunse, formula secreta, ratiune de stat) care le scuza orice aberatie si simplificarea conceptiei despre poezie trebuie sa idolatrizeze ceva. Iar „regula” este cea mai buna scuza pentru abordarea mecanica (neimplicata) a domeniului.

Regula de care tin toate instrumentele despre care vorbim aici este foarte departe de ceea ce se intampla in mod mecanic. De asemenea, exista impresia ca poezia cu vers liber sau alb este o inventie arbitrara a sfarsitului de secol 19 care a corupt poezia secolului XX. Dar simpla chestionare a intelesului pe care regula il are in poezie va arata ca norma pe baza caruia se desfasoara un proces (cum explica dictionarul cuvantul „regula”) este numai un mod de rezolvare a unei probleme. Si exact acesta este sensul regulilor poeziei. Nici metrica si nici rima nu au niciun fel de pretentie de autoritate suprema asupra poeziei si nici nu au avut vreodata. De fapt lucrurile s-au intamplat intotdeauna mult mai simplu decat are nevoie sa creada o teorie mecanica a RAM pa – RAM pa-ului din constructiile trohaice sau al pa RAM, pa RAM-ului din cele iambice. In acelasi timp, este de-a dreptul pasionanta cercetarea evolutiei pe care tipurile de metru si chiar rima au cunoscut-o de la un poet la altul.

Prima poveste pe care vreau sa o spun aici este chiar cea a versului liber, care aparent pare marea batalie castigata de modernitate. De fapt toate discutiile despre aceste reguli sunt si au fost mereu doar teorii si explicatii adaugate practicii poetice si uneori confundate in mod fericit cu aceasta. Iar rostul lor este acela de a oferi instrumente in practica lecturii si compunerii textului poetic.  In acelasi fel in care un instrument in poezia de dupa inventarea tiparului este scrierea versurilor incat sa se recunoasca foarte repede faptul ca este vorba despre un text poetic. De altfel modul de comunicare a poeziei a jucat intotdeauna un rol in stabilirea acestor reguli indiferent ca era vorba despre antichitatea greaca ori despre cea romana, despre trubadurii medievali ori despre avangardistii modernismului.

Una dintre cele mai vechi formulari asupra metricii poeziei ii apartine lui Hephaestion (Alexandria, sec II) considerat una dintre autoritatile in materie de metrica pana spre finalul secolului XIX. Ceea ce ma intereseaza aici este deocamdata faptul ca, alaturi de termenii consacrati deja de modele metrice, el simte nevoia sa vorbeasca despre alloiostropha, pentru a descrie un tip de „apolelymena” (ceea ce inseamna fix vers liber, un vers care nu este format prin repetarea unui model ritmic de niciun fel la nivelul strofei). (din The New Princeton Encylopedia of Poetry and Poetics, 1993, p 31). Acest lucru trebuie sa fie o surpriza pentru puristii care cred ca poezia clasica se scria numai dupa „reguli”. Mai mult, termenul este preluat si de Milton care il deformeaza („Allæostropha„) si il foloseste pentru a descrie o forma literara care nu arata niciun fel de impartire a strofei.

Astfel nu doar varietatea instrumentelor folosite de poezie in toate timpurile se confirma. Mai mult, se stabileste o relatie intre libertatea folosirii acestor instrumente si permanenta reformulare a acestor reguli in functie de chiar depasirea limitelor pe care acestea par sa le impuna. Mai exact „poetii minori le imita, cei buni le stapanesc iar marii poeti, gasindu-le limitele le ofera noi sensuri” (ibid. p. 770).

Amuzamentul textului de fata mi l-am permis in prima fraza. „Despre reguli ale poeziei/ ma intereseaza sa scriu acum” unde decasilabul vechi francez si-a scos usor capul. Doua versuri a cate 10 silabe, primul cu cezura dupa 4, al doilea dupa 6. Si se intampla asa in Vie de saint Alexis:

„Si grant dolour ui m’est apareude !
Mielz me venist, amis, que morte fusse.„

Dar, din nou soc pentru puristi. In tot poemul cezura aceea stabilita prin regula se mai plimba un pic, iar pentru a ilustra in final in ce fel functioneaza „regula” trebuie spus ca poetii de mai tarziu ai epocii obisnuiau sa imparta cele doua parti ale versului prin cezura (pauza) dupa 5 silabe. Altfel se pare ca a ramas versul standard pentru poezia epica franceza pana cand a aparut alexandrinul impus de poetii Pleiadei. Chiar si regulile clasice sunt libere pe langa gandirea mecanica. Cat despre ce cauta decasilabul in vorbirea mea curenta o sa mai avem ocazia sa discutam.