Category: util

Scurte scrisori pentru toată iubirea

Ai un blocaj? Vorbeşte pe mess cu 2 persoane în acelaşi timp. Cu condiţia să le iubeşti sincer pe amândouă îţi ia cu mâna orice zăpăceală. N-ai un blocaj? Încearcă s-o faci de la Bumbeşti-Jiu şi n-o să te mai opreşti. Îţi promit!

Încercăm să aflăm ce parte a corpului celuilalt suntem. I-au spus suflet, psihic, divinitate şi n-a mai rămas decât frumuseţe. În toate formele posibile. Iar noi, nepregătiţi să realizăm că frumuseţea este numai ceea ce putem să împărtăşim. Ce pot eu să-ţi spun să fiu eu când ceaţa dimineţii se agaţă de vârfurile copacilor şi alunecă uşor peste ei mai departe ca într-o proză, dar literatura nu m-a interesat niciodată decât în formele ei extreme. Cine m-a chemat să scriu cum iubim începe.
Continuare

Un text foarte util despre relaţia poeziei

scris de mine, fără falsă modestie… cred că era joi, ca eu nu scriu aşa bine de obicei, dar joia sunt născut şi de-asta. A apărut pe Semne Bune acum aproape un an

A cui poezie? Virtuţile platitudinilor

…sau deschid o pagină cu versuri şi citesc. Dacă e vorba despre o pagină tipărită, deschid o carte. Dar o pagină de internet este acum de ajuns şi aştept să se încarce. Prima dată când mi-am pus o problemă expresivă, cred că aveam 6 ani. Vecinii mei din Brăila, Luminiţa şi Adrian foloseau o expresie de care atunci auzeam pentru prima dată: „de aceea”.

Cred că a fost prima expresie pe care am folosit-o care nu avea legătură directă cu un obiect sau altul. Teleenciclopedia avea legătură cu geamul uşii de la bucătărie, box era de nedespărţit de mirosul de peşte prăjit care se simţea seara când ne întorceam din oraş după ce intrasem la un meci şi mama insistase să ieşim, dar „de aceea” era ca o jucărie inspirată de un film pe care nu îl văzusem încă. Sigur, la început a fost o senzaţie de învârtire în cerc.

Ne place să considerăm poezia pe care o scriem un instrument şi o lume la care au acces anumite persoane. Nici nu e nevoie să ne dăm seama, dar, din momentul în care lucrurile pe care le scrii sunt date mai departe, e destul de clar că te gândeşti să aibă o treabă şi pentru un cititor. Primele poeme le-am trimis unei reviste pentru adolescenţi prin 1996 după ce citisem acolo câteva texte de Sorin Gherguţ. De atunci, cred că nu am părăsit niciun moment ideea că trimit poeme undeva pentru senzaţia primită de la ceva citit în acea publicaţie. Senzaţia că ne interesează lucruri asemănătoare. Aceleaşi probleme legate de scris, chiar dacă nu neapărat şi acelaşi fel de .

Atunci am învăţat tot ce era mai important din lumea editorială. Faptul că poţi să primeşti aprecieri şi să te trezeşti că poemele tale proaste sunt lăsate pe afară fără să ţi se spună de ce. Toată educaţia de care am avut nevoie asta a fost: De ce-ar cineva să publice textul meu şi nu ar publica poemele altcuiva?

Apărarea textelor proaste

Apărarea vine cu faptul că fiecare poem pe care îl scriem (fiecare dintre noi) îşi formulează cititorul (şi, deopotrivă, editorul). Aşa am ieşit din mecanismul redactării de etichete pentru diferite borcane. Mare parte dintre poemele proaste asta par să facă: schiţează descrierea de pe câte un borcan de lirism. Poezia aceea este destul de curată pentru că nu e în cuvintele pe care le citeşti, ci în recipientul separat care ţi-a fost servit cândva. Conservele au farmecul lor în momentele de creştere. Toţi avem amintiri destul de vii legate de câte un borcan de dulceaţă deschis în copilărie. Zahăr, arome, fructe păstrate într-un fel tradiţional. E chiar momentul în care poezia e o lume formulată de la un capăt la celălalt, în care ai acces din când în când. Dar numai faptul că asta nu e tot ne desfăşoară în faţa ochilor un întreg peisaj de formulări.

O acuzare la adresa ideilor bune

O idee bună s-ar putea să ne jignească pe destul de mulţi dintre noi. La un atelier de la sfârşitul anilor 90, Nina Vasile, care ne strângea pe atunci în bibliotecă, a avut ideea să îi dea unui tânăr poet câteva texte de-ale mele. Urmanov, care pe atunci îşi spunea Leo şi tocmai începea să scrie, a venit la mine entuziasmat de faptul că “nu ştiam că se poate scrie cu lucruri pe care să le recunosc imediat ca venind din viaţa de zi cu zi”. Mult mai târziu aveam să cunosc ficusul cu care vorbea Leo acasă, planta pe care o scotea din cameră dacă fumai, ghiveciul pe care îl lua cu el în baie atunci când făcea duş. În acel moment, Leo era cititorul meu ideal. Iar poezia face lucrul ăsta. Tinde să îţi schimbe viaţa, chiar dacă te opreşti din scrisul meu. Tot ce a făcut mai târziu, Leo, când a devenit Urmanov şi când a publicat , când a scris manifeste, când lucra economist în costum la Petrom şi a plecat să înveţe scrierea creativă, când s-a întors şi s-a schimbat iar în părintele Serafim, lăsând încet încet în urmă tot ce ţinea de . Toate acestea au fost idei bune… mai ales pentru mine, cu toate că erau ideile celui care îmi citise textele. Mai devreme sau mai târziu fiecare dintre aceste idei care ne-au făcut să ne întâlnim şi care mie mi-au dat curaj, aceste idei ne-au plasat pe drumuri foarte diferite. Desigur, drumuri pe care ţine de noi să le apropiem de câte ori vrem.

Cine te citeşte Continuare

Upgrade la a șaptea ediție a Festivalului de Internațional de Poezie București

WildpilgrimFestivalul inițiat acum șapte ani s-a remarcat până acum doar prin mișcările de forțe pe care le-a presupus. Anul acesta, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, prin invitarea în România a unuia dintre puținii poeți contemporani care au deja o aură de legendă bine conturată. Coreeanul Ko Un (foto) este în fiecare an numit printre scriitorii considerați favoriți pentru premiul Nobel, faima lui combinând o biografie spectaculoasă (activist anti-capitalist, condamnat, călugăr, automutilare) și un stil de poezie inconfundabil.

În plus, acum festivalul organizat de Muzeul Național al Literaturi din București are parte de o promovare profesionistă.

Potrivit unui comunicat de presă anul acesta vor fi

• 22 de invitaţi din străinătate, pe lista oaspeţilor numărându-se poeţii nominalizați la Premiul Nobel pentru Literatură, precum Ko Un (Republica Coreea), Yang Lian (China) și Mircea Cărtărescu
• Amploarea din acest an a proiectului transformă Festivalului Internaţional de Poezie Bucureşti (FIPB) în cel mai important festival de gen din România
• Eveniment special dedicat aniversării Dada, la care participă performeri din 7 ţări / „DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală şi de avangardă”
• Lecturi publice, mese rotunde, dezbateri, performance-uri şi recitaluri de jazz în 10 locaţii din capitală: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Teatrul Excelsior, Librăriile Humanitas, Green Hours, Galeria Romană, Muzeul Municipiului Bucureşti, Librăria Open Art, Tramvaiul 26, Muzeul memorial „Tudor Arghezi – Mărțișor”
• Maratonul de Poezie și Jazz, ediția a VIII-a (marcând prin poezie, blues şi jazz Noaptea Europeană a Muzeelor – 21 mai 2016)

Continuare

Cu cine se contrazice Nicolae Manolescu

La mai bine de un an de când a prezidat premierea lui Gabriel Chifu cu singura distincție din România dedicată poeziei pe care jocurile de culise încă nu apucaseră să o compromită până la acel moment, Nicolae Manolescu și-a expus mizele alegerii în seria de cronici literare din revista pe care o conduce.

“Consider că s-a produs un viciu de procedură” afirma președintele juriului, criticul Mircea Martin, în revista Observator Cultural (28.01.2015) dar acum, odată cu expunerea motivelor chiar de către cel acuzat că a manipulat buna credință a colegilor săi din juriu, putem constata ce a provocat această premiere care și acum rămâne inexplicabilă.

Concluzia la care ajunge Nicolae Manolescu este că, atunci când vorbim despre Gabriel Chifu, avem de-a face cu un mare poet. De altfel această afirmație (o să vedem în ce fel este susținută), șeful României literare o și prezintă ca pe o “mănușă” pe care îi invită pe doritori să o ridice.

Este de înțeles de ce criticului literar preferă s-i invite pe “toți cei care nu l-au citit pe Gabriel Chifu” să-l contrazică dar, din momentul în care am putut să văd ce îl convinge pe Nicolae Manolescu în ceea ce privește valoarea versurilor din “Papirus” (Paralela 45, 2016), mi-a fost foarte greu să-mi scot din minte considerațiile privind poezia făcute de un autor pe care, mă gândesc eu că, la un moment dat măcar, șeful României literare l-a respectat.  Continuare