scris de mine, fără falsă modestie… cred că era joi, ca eu nu scriu aşa bine de obicei, dar joia sunt născut şi de-asta. A apărut pe Semne Bune acum aproape un an
A cui poezie? Virtuţile platitudinilor
…sau deschid o pagină cu versuri şi citesc. Dacă e vorba despre o pagină tipărită, deschid o carte. Dar o pagină de internet este acum de ajuns şi aştept să se încarce. Prima dată când mi-am pus o problemă expresivă, cred că aveam 6 ani. Vecinii mei din Brăila, Luminiţa şi Adrian foloseau o expresie de care atunci auzeam pentru prima dată: „de aceea”.
Cred că a fost prima expresie pe care am folosit-o care nu avea legătură directă cu un obiect sau altul. Teleenciclopedia avea legătură cu geamul uşii de la bucătărie, box era de nedespărţit de mirosul de peşte prăjit care se simţea seara când ne întorceam din oraş după ce intrasem la un meci şi mama insistase să ieşim, dar „de aceea” era ca o jucărie inspirată de un film pe care nu îl văzusem încă. Sigur, la început a fost o senzaţie de învârtire în cerc.
Ne place să considerăm poezia pe care o scriem un instrument şi o lume la care au acces anumite persoane. Nici nu e nevoie să ne dăm seama, dar, din momentul în care lucrurile pe care le scrii sunt date mai departe, e destul de clar că te gândeşti să aibă o treabă şi pentru un cititor. Primele poeme le-am trimis unei reviste pentru adolescenţi prin 1996 după ce citisem acolo câteva texte de Sorin Gherguţ. De atunci, cred că nu am părăsit niciun moment ideea că trimit poeme undeva pentru senzaţia primită de la ceva citit în acea publicaţie. Senzaţia că ne interesează lucruri asemănătoare. Aceleaşi probleme legate de scris, chiar dacă nu neapărat şi acelaşi fel de poezie.
Atunci am învăţat tot ce era mai important din lumea editorială. Faptul că poţi să primeşti aprecieri şi să te trezeşti că poemele tale proaste sunt lăsate pe afară fără să ţi se spună de ce. Toată educaţia de care am avut nevoie asta a fost: De ce-ar cineva să publice textul meu şi nu ar publica poemele altcuiva?
Apărarea textelor proaste
Apărarea vine cu faptul că fiecare poem pe care îl scriem (fiecare dintre noi) îşi formulează cititorul (şi, deopotrivă, editorul). Aşa am ieşit din mecanismul redactării de etichete pentru diferite borcane. Mare parte dintre poemele proaste asta par să facă: schiţează descrierea de pe câte un borcan de lirism. Poezia aceea este destul de curată pentru că nu e în cuvintele pe care le citeşti, ci în recipientul separat care ţi-a fost servit cândva. Conservele au farmecul lor în momentele de creştere. Toţi avem amintiri destul de vii legate de câte un borcan de dulceaţă deschis în copilărie. Zahăr, arome, fructe păstrate într-un fel tradiţional. E chiar momentul în care poezia e o lume formulată de la un capăt la celălalt, în care ai acces din când în când. Dar numai faptul că asta nu e tot ne desfăşoară în faţa ochilor un întreg peisaj de formulări.
O acuzare la adresa ideilor bune
O idee bună s-ar putea să ne jignească pe destul de mulţi dintre noi. La un atelier de la sfârşitul anilor 90, Nina Vasile, care ne strângea pe atunci în bibliotecă, a avut ideea să îi dea unui tânăr poet câteva texte de-ale mele. Urmanov, care pe atunci îşi spunea Leo şi tocmai începea să scrie, a venit la mine entuziasmat de faptul că “nu ştiam că se poate scrie cu lucruri pe care să le recunosc imediat ca venind din viaţa de zi cu zi”. Mult mai târziu aveam să cunosc ficusul cu care vorbea Leo acasă, planta pe care o scotea din cameră dacă fumai, ghiveciul pe care îl lua cu el în baie atunci când făcea duş. În acel moment, Leo era cititorul meu ideal. Iar poezia face lucrul ăsta. Tinde să îţi schimbe viaţa, chiar dacă te opreşti din scrisul meu. Tot ce a făcut mai târziu, Leo, când a devenit Urmanov şi când a publicat poezie, când a scris manifeste, când lucra economist în costum la Petrom şi a plecat să înveţe scrierea creativă, când s-a întors şi s-a schimbat iar în părintele Serafim, lăsând încet încet în urmă tot ce ţinea de poezie. Toate acestea au fost idei bune… mai ales pentru mine, cu toate că erau ideile celui care îmi citise textele. Mai devreme sau mai târziu fiecare dintre aceste idei care ne-au făcut să ne întâlnim şi care mie mi-au dat curaj, aceste idei ne-au plasat pe drumuri foarte diferite. Desigur, drumuri pe care ţine de noi să le apropiem de câte ori vrem.
Cine te citeşte Continuare
ce se spune