Printre lucrurile haioase din viața poeziei se numără și publicarea. Cei care au publicat deja poezie pot să confirme faptul că fiecare apariție a unei poezii într-o revistă literară are o întreagă poveste. Dar, cu toate acestea, până și la cele mai serioase reviste literare te surprind neglijențe care te lasă să crezi că nimeni nu a citit acele poezii după ce au fost puse în pagină.
Pentru că am văzut că pasiunea cârcotașilor de serviciu este să imi explice cât de gras și urat și peltic sunt eu și pe dinafara și pe dinauntru o să încerc să le iau aceasta piatră de pe inimă și o să spun de la început că tot ceea ce voi spune aici am sesizat mai întâi la mine, ba chiar multe texte pe care le-am postat aici pe blog pot fi aduse în sprijinul acestei auto-acuzații.
Totuși atunci când sesizezi faptul că nu doar neatenția ta este în discuție, parcă începi să te îngrijorezi. Mi-am surprins în textele mele tot felul de greșeli. Începând de la greșeli de literă până la greșeli ortografice. Și probabil că asta se poate întâmpla oricui. Dar „oricui” cine crede că nu este?
Recunosc, în urma unor împrejurări favorabile, acum câteva luni am început să îmi educ ochiul de cititor în căutarea greșelilor pe o pagină tipărită.
După această mult prea lungă introducere este momentul să intru și în motivul acestui text. În nr.2 din acest an al României literare, la pagina 8 este publicat un grupaj de poezii semnate de Ion Stoica. Poeme cuminți, pasionate de o anumită formă revolută a poeziei, cu rime decente și subiecte cât se poate de poetizante până la malul ruralizării poliglote (trebuie neăparat să citez: S-auzi lângă sat zăvozii cum latră; Bonjour infinit! Bonjour nesfârșire! ). Probabil că nu aș fi fost atât de entuziasmat dacă nu m-ar fi izbit un titlu de poem din acest ciclu: O PANDA. Chiar așa cu verzale (recunosc, în intimitate eu le zic majuscule ca tot omul).
M-am simțit brusc o persoană grăbită. Cum am putut să cred că imaginarul poetului selectat de România literară este una rurală. Ia uite ce simț al umorului! mi-am zis, brusc invidios pentru că am ratat ocazia de a-mi folosi unul din numele secrete pe care le folosesc eu în intimitate. Și citesc poemul: Când leg un cep de altul, iară șir, vai, mi-am zis, dar maschează bine ironia. Continuă lectura Greselile poeziei
doar să îți auzi numele și…
doar să îți auzi numele și te joci
de-a cum să te urăști mai bine când
doar câteva silabe din tine
le vezi că apar pe buzele oricui
o, da, noi nu, noi… nici vorbă, noi doi doar
ne jucăm la contoar suntem triști
și tot facem glume ne tăiem
în geam și vedem cum trecem prin lume
când citim știm că avem elan încât
am putea să-i iubim scăpărăm
un chibrit infinit dar să vezi
în întuneric se decupează clar:
superficialitatea legendei si alte note
Habar nu am cand am strans notele astea. Din cate vad sunt niste contributii mai vechi prin presa (interviuri sau insailari de pozitii). Acum suna intr-un fel, dar imi dau seama si cat sunt de incomplete. Cand le-am strans iarasi nu imi amintesc (acum un an? doi? trei?) s-ar putea sa fie ceva facut foarte in graba pentru ca vad ca prima serie de note se repeta si spre final. Ar mai fi si altele sunt sigur, dar cand o sa le gasesc cred ca o sa-mi vina si o idee de organizare pentru toata povestea.
Note despre lectura poeziei
Elena Vladareanu m-a intrebat cateva lucruri despre citirea poeziei cu voce tare pentru o lucrare pe care o face. Cam asta a iesit din partea mea
cum te pregatesti inainte de o lectura? care sunt lucrurile pe care le ai in vedere?
In primul rand incerc sa aflu ce fel de oameni vin la lecturile respective. Mi se pare ca una dintre cele mai comune erori atunci cand e vorba despre comunicarea publica a poeziei este adresarea indiferenta la codul cultural al celor din sala. Asta inseamna ca incerc sa traduc felul in care inteleg eu poezia pentru cei care stiu ca vor fi in sala.
Altfel, ma mai gandesc si la ce m-ar interesa sa le ramana celor din sala din lectura mea, dar asta nu prea imi iese mereu.
Te gandesti la public ca la un public cititor sau ca la un public spectator?
Nu chiar. In primul rand ca in cazul unui cititor el ma alege pe mine, nu invers. Si atunci termenul de referinta sun numai persoanele care imi plac. Foarte rar scriu pentru cineva care ma enerveaza, dar mi se mai intampla si am constatat ca in acest din urma caz trebuie sa gasesc in ce scriu ceva care sa ma intereseze in cel mai mare grad pentru ca reactia pe care o sa o primesc la poemul pe care il dau astfel o sa fie destul de puternica (asa s-a intamplat mereu) si atunci macar sa aduc in discutie un aspect care ma priveste direct si la care tin.
Au fost momente in care ti-ai pierdut increderea in forta de comunicare a cuvintelor si ai cautat alte mijloace, de o alta natura?
Niciodata. Mai degraba imi pierd increderea in capacitatea mea de a exprima si inca si mai rar incapacitatea mea de a alege cea mai buna formula de comunicare pentru un public sau altul.
Preferi lectura textelor poetice in varianta actor sau in varianta autor? de ce? personalizeaza. Continuă lectura Note despre lectura poeziei