Poezia românească a ultimului secol poate fi citită ca o ieșire lentă, adesea conflictuală, din regimul monumentalului. De la soclurile cultului personalității și ale canonizării naționaliste — cu Eminescu transformat în „icoană” a cărei voce a fost confiscată de o recitare rigidă, solemnă — până la ecosistemul plural, fragmentat și digitalizat al prezentului poetic, se desfășoară o traiectorie care mută poezia din zona obiectului închis (statuia, imnul, textul sacralizat) în cea a evenimentului deschis (rețeaua, interfața, contactul viu). După ce s-a dovedit extrem de fertilă în atelierul de poezie în performance și în conturarea unei raportări originale la poezie, imersiunea LLM (AI) în ceea ce privește traseele poetice atinge câteva puncte relevante poate și pentru om.