Ambasada României în Statele Unite anunță că Mircea Cărtărescu este scriitorul rezident din partea Institutului Harriman la Universitatea Columbia în New York. Cursul propus de scriitor, ”Postmodernism vs. tiranie: O revoluție literară românească” a debutat pe 7 septembrie și continuă până spre jumătatea lui octombrie 2024.

Ce spune cursul lui Mircea Cărtărescu

Potrivit prezentării de pe platforma Columbia.edu, cursul abordează Generația anilor ’80 în literatura română și relația sa cu generația Beat din poezia americană ca și raportarea acestor scriitori la postmodernismul american în ficțiune. Cursul pornește de la prezentarea literaturii române din anii ’80 în contextul apăsător în care tinerii scriitori se vedeau obligați să trăiască, luptele din viața de zi cu zi cu dictatura și cenzura, ca și angajamentul acestor scriitori de a-și păstra libertatea interioară și autonomia textului literar. Cursul arată cât de importantă a fost descoperirea poeților Beat (Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso, Gary Snyder și a altor autori pentru mediul poetic din România acelor ani.

Prezentarea cursului face și o paralelă între opoziția poeților americani față de sistemul conservator din Statele Unite în timpul războiului din Vietnam și modul în care poeții generației ’80 de România ”au folosit puterea limbajului împotriva dictaturii comuniste pentru a da naștere unei poezii care amestecă suprarealismul și avangarda din Europa cu spiritul poeților Beat din Statele Unite”. Printre poeții citați se numătă Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Magda Cârneci, Florin Iaru și Ion Stratan. În plus sunt citate influențele franceze ale Noului Roman sau ale grupului Oulipo ca și impactul pe care autori americani postmoderni precum John Barthes, Donald Barthelme, Robert Coover ori Thomas Pynchon l-au avut în scrisul din România. În ce privește filosofia postmodernă, cursul îi citează pe Gianni Vattimo, Guy Scarpetta, Jean Francois Lyotard și Francis Fukuyama. Iar proza românească a perioadei este ilustrată, printre altele, cu invocări ale unor autori precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Ioana Parvulescu, Cristian Teodorescu și Gheorghe Iova.

Înaintea lui Mircea Cărtărescu, în calitate de rezidenți ai programului inițiat de departamentul de limbi slave al Universității s-au numărat Laszlo Krasznahorkai, Andrei Kurkov, Maria Stepanova, Dubravka Ugresic și Gheorghi Gospodinov (ianuarie 2024).

Sigur, dintre scriitorii români, la New York, primul nume care vine în minte este Norman Manea și-a legat numele colegiul Bard în calitate de scriitor rezident și profesor de studii europene și cultură, între 1989 și 2017 și în continuare în consiliul colegiului. Iar spațiul new-yorkez este și locul în care îi găsești pe poetul Valery Oișteanu ori pe scriitoarea Mirela Roznoveanu.

Un scurt interludiu anticomunist

Cursul lui Mircea Cărtărescu, ca scriitor invitat al catedrei de limbi slave (nu, dacă te uiți pe lista de mai sus, îți dai seama că nu este singurul din afara spațiului slav al Centrului și Estului Europei), te poate face să îți dai seama că nu e prea târziu să ne amintim că imaginea literaturii, chiar și atunci când e română, este legată de spațiul din care vine mai mult decât conștientizăm. În plus, îți amintește că imaginea scriitorilor este destul de tare influnțată de ceea ce știm să facem cu ea. Iar exemplul cel mai bun este cel al premiului primit de Ana Blandiana.

Când poeta a primit unul dintre cele mai mari premii de poezie din lume, Cununa de Aur de la Struga, în 2019, nu prea am știut ce să facem cu informația. Sigur, este premiul pe care doar Nichita Stănescu l-a mai primit din România și distincția care s-a impus mai ales pentru că și-a ales mereu ca laureați autori care au rămas de referință la nivel internațional. N-aș vrea să fiu înțeles greșit, premiul din 2019 a fost anunțat în România. Sigur, mai ales în termeni care repoșau că nu se anunță… dar și ca eveniment pur și simplu. Totuși de atunci nu încetez să mă întreb, unde se rupe filmul percepției când e vorba de poezie în România? Poate acolo unde Ana Blandiana a insistat asupra formelor de opresiune pe care le resimte astăzi fără să ia în considerare faptul că discursurile oprimate au tins să devină discursuri oprimante și faptul că nevoia de libertate care în timpul comunismului era atât de necesară, după instaurarea regimurilor liberale a tins să devină scuza de bază pentru oprimarea celor marginalizați? Poate. Pe de altă parte, spune-mi cine a câștigat anul acesta la Struga… sau anul trecut. Sau acum doi ani.

O încheiere provizorie

De câte ori mă întreabă cineva cum se vede literatura română din afară, invitația pe care o fac este să îmi spună cum se vede literatura oricare vreți (franceză, olandeză, germană sau și mai distractiv din spațiile non-europene) de azi în România. Sigur, în cele mai fericite cazuri poți să pui cap la cap o listă de câteva nume. Dar de fapt este vorba despre scriitori care te interesează, nu despre faptul că vin dintr-o literatură sau alta. Asta, evident, dacă nu e specialitatea ta studiul literaturii ori promovarea cărții.

Ce mă interesează mai mult acum este tocmai faptul că recuperarea interesului pentru zona românească, așa cum are ea loc și odată cu Mircea Cărtărescu la New York, chiar fie ea concentrată asupra anilor ’80, este o ocazie mai ales pentru tine să îți aduci aminte ce greu îți era să procesezi când aflai la școală că literatura română veche e scrisă în slavonă. Că o bună parte a recunoașterii pe care spațiul literar românesc și-l asumă vine din germană (Paul Celan e un exemplu, dar și Herta Muller). Încă și mai apăsată este relația literaturii române cu literatura scrisă în franceză (Cioran, Ionesco, desigur dar și mai intens Gherasim Luca). Ca să nu mai spun cât de dezorientați continuăm să fim cu explozia de expresivitate pe care o arată autorii de limbă maghiară din România. Și nu ca propagandă ci ca nevoie de înțelegere de sine și de comuniune. Este modul în care de multe ori, nu scriitorii sunt cei care spun povestea, ci povestea îi spune pe ei. Mulțumesc!

P.S. Fotografia care ilustrează articolul surprinde în viziunea lui Mircea Cărtărescu colțul Brâncuși de la MOMA, cel mai invocat sculptor din România fiind extrem de relevant pentru distanța fascinantă care se instituie între percepția artistului acasă și cea din lume.