Despre „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la emisiunea „Scriitori la microfon”, realizată de Georgeta Drăghici şi difuzată de Radio România Cultural în 17 martie 2012, de la ora 15.45. (discuţia a continuat în ediţiile emisiunii din 24 şi 31 martie).

Partea I

duminică

e personal ce ne gândim

să facem în loc să ne

hotărâm să numim totul

într-un fel care poate fi

recunoscut de ceva obiectiv

ca radio cultural sau

jurnalul intim al stelelor

şi când se întunecă putem

să ne întoarcem

h#24

şi fiecare dintre cei

pe care îi întâlnim suntem

doar variante ale noastre

mai bine sau mai puţin

bine

cum am reuşit fiecare

dintre noi

unii mai frumos purtându-ne cu noi

alţii mai duri cu noi dar nici

un pic mai puţin cu noi

şi nu unul, nici doar doi

toţi acei voi pe care îi privim

în oglindă

Georgeta Drăghici: Bun găsit la „Scriitori la microfon” ne aflăm într-o formulă inedită: avem invitaţi doi poeţi. Este vorba despre Monica Pillat şi Răzvan Ţupa pe care l-aţi ascultat citind două poeme din cel mai recent volum al său „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2011.

De ce ne-am întâlnit în această formulă? Pentru că există între poeţi, care, iată, aparţin unor generaţii diferite,  şi unor poetici destul de diferite (o să mă contraziceţi dacă n-am dreptate) există, totuşi, afinităţi şi porţi deschise către înţelegerea poeziei celuilalt. Şi o discuţie despre un volum nou apărut, cel al lui Răzvan Ţupa, despre poezie, despre poeticitate între doi poeţi din generaţii diferite, cred că este foarte potrivită şi incitantă, de ce nu?! Doamnă Monica Pillat, de ce şi cum v-aţi apropiat de poezia lui Răzvan Ţupa?

Monica Pillat: Pe Răzvan îl ştiu mai demult, când participa la cenaclul Prospero şi, încă de atunci, mi-am putut da seama de talentul lui, de mesajul singular pe care, încă de atunci îl avea de comunicat unui public în devenire, aş spune, pentru că întotdeauna, când scrii ai în minte un public ideal, dar există şi un public real. Tensiunea între publicul pe care ţi-l imaginezi şi publicul care te ascultă de fapt e o tensiune bună, aş spune. După aceea l-am urmărit în volumele pe care le-a publicat în „fetiş”, „corpuri româneşti”. Chiar aş vrea, dacă se poate, să discut, împreună cu Răzvan, noţiunea de „corpuri româneşti”, care a fost interpretată de critici în fel şi chip.

r.ţ.:  Pentru mine e un moment care încheie un ciclu. Primul cenaclu la care am fost vreodată este cenaclul Prospero şi acolo am avut multe experienţe legate de felul în care poţi să comunici cu un public. Acolo a fost prima dată când am participat la o emisiune de televiziune, a fost prima dată când, mergând în ţară la Tismana, la un moment dat, cineva mi-a spus că m-a văzut citind la cenaclul Prospero. A trecut ceva timp de atunci. Cred că de intervalul ăsta am avut nevoie ca să înţeleg cât de cât ce e cu poezia.

Cu şi fără corpuri româneşti

G.D.:  Înseamnă că următorul volum nu va mai conţine şi sintagma „corpuri româneşti”?

r.ţ.:  Nu ştiu dacă o să o conţină sau nu. Eu aş vrea să o conţină, dar nu ştii niciodată… dacă nu am reuşit nici acum să spun destul de clar ce este cu „corpurile româneşti” în poezie, o să mai scriu, probabil cu acelaşi titlu. Dar pentru mine problema cu sintagma respectivă este că, la încheierea ciclului despre care vorbim, am reuşit să experimentez cam toate tipurile de poetică funcţionale în momentul ăsta în diferite colţuri ale lumii. S-ar putea ca asta să nu fie tot, totuşi. M-am bucurat zilele trecute citind nişte lucruri despre Ezra Pound, care spunea la 30 de ani că atunci a terminat el de văzut ce se întâmplă cu poezia contemporană lui în toate colţurile lumii. Pentru mine a durat cu şase ani mai mult… şi poate că nu am terminat.

M.P.: Oare aceste „corpuri româneşti” despre care s-a scris în fel şi chip nu sunt cumva cuvintele, cuvintele limbii noastre pe care tu încerci să le exersezi în diverse registre poetice şi aceste corpuri, până la urmă, sunt fie înşelătoare, fie îţi aduc o satisfacţie de moment că ai reuşit să cuprinzi într-un corp verbal un sentiment sau un lucru inefabil.

r.ţ.: Evident că sunt şi cuvintele, dar numai din perspectiva în care cuvintele sunt şi ale celui care vorbeşte, dar ele nu ar avea nicio valoare dacă ar fi doar ale lui. Ele capătă sens prin felul în care sunt încărcate cu sens deopotrivă şi de cel care vorbeşte şi de cel care ascultă. Poate ambivalenţa asta mă interesează mai mult. Şi când spun „corp românesc” mă gândesc la foarte multe lucruri care ţin de identitatea românească şi sunt ambivalente. Aproape în fiecare moment din istorie putem să găsim două sensuri, niciodată nu este o identitate românească unilaterală, care să meargă într-o singură direcţie, întotdeauna s-au despărţit lucrurile. Dacă ne uităm la felul în care am învăţat istoria la şcoală cu schimbări din 5 în 5 ani, din 10 în 10 ani, şi mereu erau apăsate alte clape din istoria românească pe care le auzeam cântând.

M.P.: Aici ar fi şi nişte corpuri româneşti glisante, nu? Cuvântul „glisant” pe care îl foloseşti la relaţii în „poetic.”

r.ţ.: da, are şi sensul propriu, sensul de dicţionar al cuvântului „glisant”, unde se produce o alunecare cu grad minim de frecare, dar eu l-am folosit şi ca pe un omagiu pentru Edouard Glissant, cel care a teoretizat poezia relaţiei. El fiind din imperiu, din insule… avea această reacţie faţă de limba franceză, limba celor care îi ocupaseră, dar, în acelaşi timp şi limba celor care le dăduseră sens. Identitatea se constituise în Martinica, de exemplu, foarte ambiguu, asta e o experienţă pe care o avem şi noi şi acum. Sunt multe lucruri care m-au făcut să scriu cartea aşa cum este. Sunt experienţele pe care le-am avut în diferite colţuri ale lumii cu poezia. Experienţele pe care le-am avut în Bucureşti, de exemplu cu evenimentele publice de poezie. Ceea ce a funcţionat de la început a fost nevoia mea disperată de a nu deveni poveste,  de a nu deveni o istorie.

M.P.: Şi cum se poate ieşi din poveste?

r.ţ.: Păstrând vie ambiguitatea corpurilor româneşti, a cuvintelor care sunt în permanenţă sunt ale celui care le rosteşte şi ale celui care le interpretează.

O cronică orală: aer şi cer

G.D.: Doamnă Monica Pillat, spuneaţi că aţi trecut prin toate volumele pe care le-a publicat Răzvan Ţupa. Sunt în acesta din urmă, despre care vorbim astăzi, lucruri diferite? S-a schimbat poetica lui de la „fetiş” încoace?

M.P.: Da, eu constat o revoluţie foarte îmbucurătoare în sensul că am observat o evoluţie foarte îmbucurătoare în sensul că am observat fiorul acesta metafizic, dorul de transcendent care îi anima primele poeme, a cunoscut apoi o perioadă, aş spune, de tatonare şi explorare a haosului printr-un experiment foarte interesant în care spectacolul cuvintelor neţinute în frâu devenea, la un moment dat, chiar alarmant. Cred că el trebuia să treacă, la un moment dat prin această experienţă a iadului cuvintelor, pentru că, uneori,  experienţa demonică a verbului îţi dă o direcţie, fie spre o cădere mai adâncă, fie îţi reanimă dorul iniţial de transcendent. Acest volum este produsul unei decantări sufleteşti, al unei cristalizări, aş spune, care arată că el s-a salvat şi nu numai atât, s-a ridicat, chiar deasupra primejdiilor pe care le pot avea cuvintele. Există o experienţă luciferică în care cuvintele te atrag dincolo de sens. Şi te duc în nişte hăţişuri care pot fi spectaculoase la prima vedere dar, de fapt, ele te duc într-o fundătură.

Poezia lui Răzvan are, în acest volum, un orizont din ce în ce mai larg. El s-a găsit pe sine şi cred că asta m-a bucurat cel mai mult: să văd, de şi noi suntem din generaţii diferite şi scriem diferit, mă bucur că ajungem în acelaşi loc pe căi diferite. Volumul acesta începe cu un ciclu care se numeşte „praf de stele”. Să nu uităm că volumul are ca titlu „cerul din delft”. Deci aerul, cerul, par să fie dimensiunea lui. Nu focul, nu pământul, ci aerul, cerul şi praful de stele ar face legătura între cer şi pământ. Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la Răzvan de când l-am cunoscut, această dublă apartenenţă la o zonă angelică şi la o zonă terestră. Căderea în lume pe care el o sugerează aici, este a unui suflet angelic, aş spune. Poate o să mă contrazică. Eu asta am văzut, pentru că este o privire de sus asupra lumii, şi când priveşti lumea de sus, nu vezi culorile, nu simţi mirosurile, nu e nimic tactil. Vezi ceva difuz, descărnat, vezi idei, vezi contururi, vezi gesturi, mişcări dar nu intri în visceralitatea realului.

G.D.: Trebuie să scrieţi o cronică

r.ţ.: Păi asta se întâmplă…

M.P.: Lui Răzvan îi place oralitatea… aşa că… va fi o cronică orală.

r.ţ.: Da, e o zonă la care ţin foarte mult, oralitatea poeziei.

G.D.:  Ce spui de interpretarea doamnei Monica Pillat. Te regăseşti în ceea ce a aflat din acest volum?

r.ţ.: Mă regăsesc puţin dincolo de cuvintele doamnei Pillat, pentru că încerc să nu gândesc în termenii de angelic şi demonic, ci mai degrabă în termenii generalului, al temporalităţii ca stare, ca sentiment pe care îl putem avea în cele mai fericite momente din viaţa noastră.

G.D.: O stare poetică

r.ţ.: În primul rând poetică, stare imposibilă fără condiţia temporală pe care o avem noi. Ea îşi capătă valoarea şi identitatea tocmai prin contactul cu temporalitatea.

G.D: I-aţi ascultat astăzi la Scriitori la microfon în dialog pe Monica Pillat şi pe Răzvan Ţupa. Ne vom reîntâlni în aceeaşi formulă  săptămâna viitoare.

Despre „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la emisiunea „Scriitori la microfon”, realizată de Georgeta Drăghici şi difuzată de Radio România Cultural în 24 martie 2012, de la ora 15.45. (discuţia a continuat din ediţia emisiunii de pe 17 martie şi a fost continuată în emisiunea din 31 martie.

Partea a IIa

24 martie 2012

Georgeta Drăghici: Monica Pillat şi Răzvan Ţupa sunt şi astăzi invitaţii emisiunii „Scriitori la microfon”. „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, volumul publicat de Răzvan Ţupa în 2011 este pretextul dialogului despre poezie început în urmă cu o săptămână. Rămăseserăm la o analiză făcută de Monica Pillat şi la întrebarea mea adresată lui Răzvan Ţupa despre această analiză.

G.D.:  Ce spui de interpretarea doamnei Monica Pillat. Te regăseşti în ceea ce a aflat din acest volum?

r.ţ.: Mă regăsesc puţin dincolo de cuvintele doamnei Pillat, pentru că eu  încerc să nu gândesc în termenii de angelic şi demonic, ci mai degrabă în termenii generalului, ai temporalităţii ca stare, ca sentiment pe care îl putem avea în cele mai fericite momente din viaţa noastră.

G.D.: O stare poetică

r.ţ.: În primul rând poetică, stare imposibilă fără condiţia temporală pe care o avem noi. Ea îşi capătă valoarea şi identitatea tocmai prin contactul cu temporalitatea.Aşa am pornit eu pe drumul ăsta, dar, evident, termenii pe care îi folosiţi dumneavoastră sunt mult mai clari decât ceea ce spun eu.

Monica Pillat: Nu uita că am fost profesoară şi am acest handicap al grupărilor. Dar el are dreptate şi, într-un fel, ne completăm pentru că, dacă nu ai avea memoria atemporalităţii, n-ai recunoaşte-o în temporal. Deci venim de undeva, Răzvan ştie fără să ştie că există aşa ceva. Aceasta este memoria şi tipul de amintire pe care el îl caută.

r.ţ.: Pentru mine acesta este primul volum pe care îl public după ce am consumat complet experienţa asta a generaţiei, a „tinerilor scriitori”, generaţia 2000, cum s-a numit la noi. Pentru mine, rezultatul a fost unul complet neaşteptat. La capătul drumului ăstuia am descoperit că termenul de „contemporan”, pe care îl folosim de foarte multe ori, poate să ofere foarte multe surprize. Putem să fim contemporani din punct de vedere poetic  sau afectiv cu lucruri care s-au scris acum 1000 sau 4000 de ani.  Cred că era un text asirian cel care spunea că vine sfârşitul lumii pentru că fiecare om îşi doreşte să scrie o carte şi pentru că tinerii vor să îi înveţe pe părinţii lor diferite lucruri. Cumva am ajuns să descopăr felul ăsta de a fi contemporan cu ce scria Dante, de exemplu. Să descopăr că nişte experienţe poetice din istorie, pe care le credeam depăşite, sunt cât se poate de vii azi, vii în mai mare măsură decât multe lucruri care se întâmplă sub steagul contemporanului sau al „generaţiei tinere”.

M.P.: Mie mi se pare extraordinar ce ai încercat să faci, să aduci poezia în cetate, să o readuci, pentru că ea dispăruse oarecum din peisaj. Acest tip de mesaj, să spunem, al prezenului etern într-un prezent schematizat de şabloane şi clişee şi de reclame, printr-o interesantă punere în scenă a poeziei, să o faci din nou să transmită acel fior pe care lumea poate l-a uitat sau de care face abstracţie.

r.ţ.: Pentru mine a fost foarte importantă poezia mereu. Cred că nu este niciun lucru pe care să-l fi făcut în ultimul an care să nu fi pornit de la poezie. Dacă am ajuns să lucrez în presă la un moment dat, am ajuns pentru că scriam poezie, apoi, în majoritatea locurilor în care am ajuns, am ajuns pentru că am fost invitat ca urmare a poeziei pe care o scriam. Cred că în ultimii 10 ani am mers doar în trei locuri fără să fiu chemat pentru poezie, ca să citesc sau să particip la ateliere. Atunci, pentru mine era normal să devină discursul poetic foarte important. Dar, din perspectiva mea nici măcar un singur discurs politic sau social, ori umanitar nu există fără să fi apărut mai întâi în poezie. Până şi cele mai jenante idei politice, tot poezia le-a experimentat. Până la urmă, acolo putem, fără nicio reţinere, să propunem feluri de a fi pentru noi înşine, să găsim direcţii, idealuri.

G.D.: Eu trebuie să vă cobor un pic din „cerul din delft” mai aproape de ce se întâmplă şi în publicistică, în cronica literară. Am citit de curând o cronică a lui Alex Goldiş la acest volum. Cronica identifica o mulţime de lucruri dintre cele pe care le-am atins noi până acum, însă, în final, el făcea un reproş poeziei. Vorbea despre ermetismul ei şi despre intelectualismul ei care, dacă ar fi estompate, ar face mai bine poeziei pe care o scrii. Dacă, mă gândesc, ar avea mai multă carnalitate, pentru că în poezia lui Răzvan Ţupa se identifică mai mult o relaţie cu obiectele, cu aerul, decât cu umanitatea. Alex Goldiş vedea necesară o mai mare apropiere de umanitate. Pe mine tocmai ermetismul şi intelectualismul mă atrag în poezia pe care o scrii pentru că tocmai ele, sau şi prin ele, se poate face diferenţa între ceea ce scriu tinerii din generaţia din care faci parte, generaţia 2000, care se axează mai mult pe carnalitate, pe cotidian, că vorbim despre „poeticile cotidianului”. Acest ermetism şi intelectualismul spuneam că ar face diferenţa. Ce părere ai tu despre asta?

r.ţ.: Pentru mine e un reproş foarte important cel pe care îl face Alex Goldiş. Mai ales că este un critic pe care îl descopăr de câţiva ani ca pe unul dintre cei mai aplicaţi, mai ales în ceea ce priveşte poezia. Îmi poziţionează un tip de lector faţă de poezia mea. Acum, ceea ce mi-aţi spus dumneavoastră îmi identifică o cu totul altă poziţie decât cea a lui Alex Goldiş faţă de textul poetic. De amândouă am foarte mare nevoie atunci când scriu poezie. Fiecare moment în care păstrez în poem lucruri care sunt ermetice reprezintă un moment în care optez pentru untip de cititor.

M.P.: Pot să spun că tu te plasezi undeva la înălţime unde nu percepi aceste lucruri. El este undeva mai aproape, de unde se miră că lucrurile acestea se transformă în idei, că nu au substanţă, pentru că este o chestie de distanţă şi de înălţime pentru lector, cred. Dacă se plasează, să spunem, la o înălţime pe care tu o propui… pentru că tu propui „cerul din delft” care este cerul dintr-o pictură, deci este cerul văzut prin artă, un cer livresc. În acelaşi timp, cerul, stelele îţi dau o dimensiune care deschid o perspectivă de foarte de sus. Cine citeşte vrând să vadă altceva decât ai propus, sau aşteaptă altceva, sigur că va fi contrariat   de faptul că nu vede detaliile. Aici nu e o chestie de dreptate sau nu, ci este vorba despre cum te poziţionezi, de la ce înălţime priveşti.

r.ţ.: Eu încerc să ofer o experienţă sau un set de experienţe în volum. Respingerea ermetismului, aşa cum a fost formulată de Alex Goldiş este un tip de experienţă pe care volumul a oferit-o, cred. Aprecierea ermetismului este un alt fel de experienţă. Pentru mine sunt foarte importante plasările la egalitate cu un cititor. Încerc să evit din greu ocazia pe care ţi-o oferă poezia, de a-i controla pe ceilalţi. Fac tot ce pot ca să nu-l controlez pe celălalt, să-mi controlez doar propriul discurs.

G.D.: Şi nu cumva, şi de a le oferi ceea ce ei aşteaptă?

r.ţ: Nu, în niciun caz de a le oferi ceea ce aşteaptă, ci de a le oferi ocazia de a se confrunta cu un altul decât ei. Vorbeam puţin mai devreme despre paralela cu unul dintre punctele de pornire ale modernismului în poezie. Pornind de la afirmaţia celebră a lui Rimbaud, „eu sunt un altul”, eu îmi văd experienţa la polul opus. Pentru mine, experienţa ultimă nu este să fiu eu un altul ci să îl întâlnesc pe celălalt.

M.P.: Care este o versiune a ta, eventual?

r.ţ.: Care să fie o persoană diferită de mine, în sfârşit. Pentru mine asta este experienţa nefericită, să mă găsesc în permanenţă pe mine.

M.P.: În poezia pe care ai citit-o la începutul emisiunii ai această idee interesantă, că eul, care poate să fie al tău sau universal, cuprinde toate variantele şi că în tine, în felul ăsta post-romantic, se întâlneşte toată lumea, acel infinit despre care vorbea Coleridge, „eu sunt un infinit”, te împacă şi cu lumea. În alte poezii, chiar şi persoanele cele mai detestabile nu sunt judecate foarte sever pentru că s-ar putea să te recunoşti în ele ca versiuni imperfecte sau alternative ale eului tău.

r.ţ.: Cred că suntem în momentul în care reformulăm conceptul despre persoană, despre pluralitatea persoanei. Am trăit o experienţă modernă, cu accent pe individ, pe personalitate, dar, cumva, la capătul ei realizăm că nu putem să indicăm un om care să fie o singură persoană. Astfel se deschide o întreagă zonă de explorat. Felul în care ne gestionăm toate aceste persoane care suntem fiecare dintre noi.

G.D: Iată şi lecturile diferite asupra aceleiaşi cărţi, interpretările textului care tocmai despre asta vorbesc.

r.ţ.: Rămâne un miracol posibilitatea de a ne întâlni într-un moment. În acelaşi timp există experienţe foarte clare ale diferitelor instrumente pe care le foloseşti atunci când scrii poezie. Pentru mine, atunci când am lucrat la volumul ăsta, a existat un moment în care am descoperit ului toate instrumentele clasice ale poeziei de la numărul silabelor într-un vers, la corespondenţa accentelor, diferite jocuri de rimă. A fost undeva în zona în care eu însumi am redescoperit oralitatea ca fel de a fi al poeziei într-un moment prezent.

G.D.: În dialog la „Scriitori la microfon”, Monica Pillat şi Răzvan Ţupa. Ne reîntâlnim în aceeaşi formulă săptămâna viitoare.

Partea a IIIa

Despre „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la emisiunea „Scriitori la microfon”, realizată de Georgeta Drăghici şi difuzată de Radio România Cultural în 31 martie 2012, de la ora 15.45. (discuţia a continuat ediţiile emisiunii din 17 şi 24 martie).

Georgeta Drăghici: „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, volumul lui Răzvan Ţupa apărut în 2011 este şi în această după amiază obiectul unui dialog între autor şi Monica Pillat.

Şi vorbe

Şi vorbe în care nu este nevoie să găseşti ceva

Pentru că te găsesc ele şi formulează cu sufletul tău

Ca atunci când tălpile intră în pâsla plăcută împaturitată pe jumătate

Pentru tine aerul intră în povestea zilei tale transformă totul într-o

Viaţă care nu mai este experienţă e numai stare persistentă

Când nu eşti obişnuit totul doare

Asta ar putea să îţi spună orice nou născut dacă nu

L-ar durea sunetele pe limbă

Şi deasupra fiecărei vorbe nu atât sunet cât

Obişnuinţa de care ai putea să te temi dar

Deja o consideri o parte din tine partea ta pe care

O păstrezi comună cu ceilalţi şi aşa esti aproape de

Fiecare clipă a vieţii lumii

Cerul din Delft se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care

sunt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvânt

Monica Pillat: Aici avem un „tu” clar.

răzvan ţupa: Da, l-aţi identificat imediat.

M.P.: Cum spuneam, te interesează mult perspectiva generalului. Aici, poate fi un tu generic, cu care te identifici, în care „eu” şi „tu” devin sinonime. Fiind sinonime pot naşte o pluralitate de fiinţe pentru care lucrurile sunt aşa.

r.ţ.: Am pornit de la, probabil, cele mai vechi forme de a face poezie pentru că sunt foarte multe poeme în acest volum scrise pentru persoane concrete într-un proces de comunicare. Întotdeauna am ajuns să scriu  pentru cineva, dar în ultimă instanţă scriu pentru mine… formulez un lucru în care se găseşte ceva ce caut eu.

M.P.: Aici găsesc că este interesant cum adresându-te unei persoane, ajungi să o modelezi. Acel „tu” este, sigur, o prezenţă reală, dar şi o prezenţă pe care vrei să o îmblânzeşti, care să devină parte din sufletul tău. Atunci, asupra acestui „tu” îţi proiectezi propria identitate fluidă, glisantă, cum vrei să-i spui… în final, părerea mea e că nu ajungi la un narcisism de tipul „mă oglindesc în celălalt şi măvăd pe mine”. Persoana căreia i te adresezi a devenit altcineva, şi prin cei doi se creează o a treia identitate care îi cuprinde şi este altceva decât eu şi tu.

G.D.: Relaţia!

r.ţ.: Lucrul complet diferit de fiecare dintre noi, ceea ce devenim atunci când suntem împreună.

M.P.: Şi acel moment de perfecţiune, care este creat ca o epifanie, din gesturi mici. Ai o poezie care mi-a adus aminte de iluminările japoneze cu ceaiul care este turnat într-o ceaşcă.

marţi

nu am nici o speranţă

şi de aceea sunt sigur

că fiecare lucru pe care

îl facem azi este o mică

operă perfectă cum pui ceai

în cană şi o picătură sare

pe farfurioara de porţelan

exact cum trebuia complet

şi ai timp să o ştergi cu un şeveţel

simplu alb încet

M.P.: Asta înseamnă, nu? Momentul perfect care poate fi atins printr-o atenţie veghetoare, aş spune, o atenţie care fixează efemerul într-un tipar etern.

r.ţ.: Asta ajunge să fie experienţa ultimă. Trăim o vreme în care suntem trimişi mereu în altă parte. Ni se vorbeşte despre călătorii şi toate sunt destul de la îndemână. Dar experienţa de a fi prezent chiar în locul în care te afli, şi chiar în momentul în care te afli, şi nu undeva, mai târziu sau mai devreme, blocat în istorie, ajunge să fie experienţa cea mai complicată.

M.P.: De obicei te gândeşti la ce o să faci sau visezi la viitor, priveşti nostalgic trecutul şi, în timpul ăsta pierzi prezentul.

r.ţ.: E legat de un alt lucru care mi s-a întâmplat mie, ca o experienţă… am vorbit de mai multe ori cu oameni care au fost dependenţi de droguri. Şi niciunul nu putea să spună un lucru rău despre starea pe care o avea atunci când era intoxicat. Starea nu era cu nimic mai prejos decât o fericire autentică. Faţă de experienţa asta, pentru mine, dificultatea trăirii unui moment prezent are aceeaşi greutate. Şi pentru una şi pentru alta problema este că nu suntem pregătiţi încât starea aceea de fericire să nu ne distrugă. Cel dependent trişează pentru a o avea. La fel, momentul în care noi încercăm să fim prezenţi poate să ne distrugă pentru că poate să ne facă să nu ne gândim ce se întâmplă cu noi după.

M.P.: Din ce spui, rezultă o altă dimensiune la care poate că nu te-ai gândit. Aceea de poet moralist. Cu toate că laşi cititorului libertatea să interpreteze cum doreşte poemele, îl ghidezi către anumite lecţii. Această neglijenţă faţă de prezent această ignorare a momentelor de mare plinătate sufletească, atrage atenţia unui cititor: „putem fi fericiţi”, „putem avea- zic eu- împărăţia cerurilor aici”, chiar dacă e „cerul din delft”. În fond, Iisus a spus nu dincolo ci aici. Momentu prezent care este trăit cu o stare de veghe poate să ne ilumineze dacă ştim cum să facem.

r.ţ.: Niciodată nu m-am simţit mai apropiat de ceea ce făceaţi la cursurile de la Facultatea de limbi străine, pornind de la pictură, despre poezie contemporană şi pictură clasică, decât acum, când am folosit Cerul din Delft.

M.P.: Într-adevăr în Vermeer există lucruri care se regăsesc în poemele tale, pentru că ai acel cer extraordinar şi personaje care se îndeletnicesc cu câte ceva în perfect contrast cu libertatea şi orizontul de deasupra.  Fie este o dantelăreasă care se ocupă de lucrul ei, fie un astrolog, sau… sunt cu privirea către starea coborâtoare în concret, în realul carnal. Majoritatea tablourilor lui Vermeer poartă titlurile acestor oameni care nu se uită la cer. De aceea, titlul volumului tău este puţin subversiv, pentru că pui în prim plan ceva ce ţine de o margine a tabloului.

r.ţ.: Da, sintagma care apare în titlul volumui nu apare decât într-un vers şi  nu într-un titlu de poem.

M.P.: Da, la un moment dat. Pentru că vorbim despre prezent ar fi interesantă o discuţie despre „poeticile cotidianuluI”, ştiu că ai lansat acest termen în cadrul serilor pe care le-ai organizat la Club A. Am văzut că le numeai aşa pentru că dădeai o regularitate acestor întâlniri.

r.ţ.: A fost o experienţă foarte importantă pentru mine, să organizez timp de cinci ani, aproape săptămânal cu poeţi, scriitori şi public. Mi-a dat ocazia să caut diferitele tipuri de accentuare pe care scriitorii de azi le folosesc în ceea ce fac, faţă de accentele pe care le caută publicul. Cred că lucrul cel mai important pe care l-am învăţat în aceşti 5 ani în care am organizat „poeticile cotidianului” a fost că pentru orice scriitor există un public al lui şi că atunci când organizez un eveniment, provocarea principală este să reuşesc să chem publicul potrivit scriitorului pe care l-am invitat.

G.D.: Vorbeam înainte de emisiune despre un anume public pentru poezie, care poate să fie receptiv la poezie.

r.ţ.: Drama este că, de cele mai multe ori i se oferă unui public altceva decât ceea ce are nevoie.

G.D.: Poate de-asta sunt distorsiuni în interpretatea unui text. De pildă, dacă un cititor este potrivit pentru Nichita Stănescu şi i se oferă poezie mizerabilistă, nu o poate percepe pentru că îi dislocă tot orizontul.

M.P.: Însă poezia lui lui Răzvan este suficient de subtilă ca să se adreseze mai multor tipuri de public. De exemplu, chiar modul în care el îşi organizează recitalurile de poezie ca evenimente şi ca spectacole. Sunt sigură că muzica, să spunem, imaginile pot însoţi recitarea sau lectura… sunt menite, poate, pentru a atrage un public amator de spectacol care, dacă nu e atent neapărat la conţinutul strict al poemului, poate fi receptiv la muzică sau la imagini.

G.D.: Avem de la tine, Răzvan, promisiunea că ne vei citi ultima parte din poemul care încheie volumul.

r.ţ.: Da, poemul întreg se numeşte „Un wall-street al limbajului”  şi voi citi doar partea a treia.

III

Cum pe sub haine toţi suntem dezbrăcaţi

Dincolo de vorbe la fel de năuci

Demarăm hotărâţi spre fiecare

Toate lumile, semnalizările

Zumzetul clipit în ledul minuscul

Încastrat pe limbă alunecă alb

Peste tot corpul tău răspândit până

Tocmai te năşteai. Şi noi am fost aici

Unde am vorbit despre fericire

Şi orice unghie ai putea să vezi

Tot asta îţi spune: am fost chiar aici

cu  fericirea. Să-ţi explic  e un pic.

Mai bine-ţi arăt sau chiar şi mai bine

facem împreună liniştea asta

în care o dată doar o secundă

ne putem vedea fără nicio scuză

G.D.: Monica Pillat şi Răzvan Ţupa au fost invitaţii „Scriitorilorilor la microfon”.