Clara Caradimu (n. 2001, București) este poetă și artistă, absolventă de Filosofie la Universitatea din București. A publicat în antologiile Trezirea, Pregătirea (Editura Alchimica, 2024), Vederi. O antologie a Cenaclului Visceral (Editura Dezarticulat, 2024), Ce-ți spui noaptea înainte de culcare (Editura Cartex, 2024) și în revista „Tomis”. Face parte din Cenaclul Visceral și a citit în cadrul ediției 281 a Institutului Blecher și la Poetic Hub #8. A debutat cu volumul ”Piciorul meu de trandafir” la Editura Cartier. Cine câștigă Premiul ”Gheorghe Iova TEXTUARE” 2026 pentru experiment în literatură afli pe 8 ianuarie. Dialogul de nominalizare cu Clara este mai jos (video și ce prinde AI din ce zicem noi).

Răzvan: Clara Caradimu, nominalizarea pentru Premiul Iova este legată de volumul tău de poezie, piciorul meu de trandafir. Cum se împacă pentru tine poezia cu arta pe care o faci și cu faptul că studiile tale sunt de filozofie?

Clara: Cred că acum chiar știu cum să răspund la această întrebare, pentru că mi-o pun și eu de vreodată trei ani, de când am terminat facultatea de filozofie și mai ales că tot vorbim de experiment, cred că tocmai interdisciplinaritatea e pentru mine foarte legată de experiment. De-abia acum mi-am dat seama cât de împletite sunt filozofia cu poezia și cu arta vizuală în practica mea. Adică de-abia după ce s-a mai maturizat practica mea, asta vreau să spun.

Și după ce mi-am mai dat și eu seama un pic mai mult ce îmi place să citesc, mă refer la filozofie și și la poezie, dar mai ales la filozofie. Deci da, acum pot să spun că am un discurs în care și filozofia își are amprenta, dar până de curând, să zicem, nu era așa.

Răzvan: Ce a schimbat lucrurile?

Clara: Păi eu mereu am avut această înclinație către natură, vreau să spun în literatură și în poezie, dar și în artă. Mă interesa foarte mult problema antropomorfismului și în filozofie mă duceam foarte mult în zona de etică și morală și cumva asta este o, mai ales ceea ce înseamnă etica aplicată, e o zona foarte deloc poetică. Bine, acum depinde evident ce autor citești, dar în principiu, să zicem, la centru de etica aplicată, de exemplu, sau ce se cercetează în ultima vreme, e destul de rigid.

Și cumva în ultima vreme am început să citesc mai multă filozofie continentală sau filozofie care este legată de antropomorfism, chestie care mă ajută foarte mult în felul în care îmi gândesc poemele și compozițiile. Dar chestia asta vine ca un proces, adică inițial când creez, nu mă gândesc neapărat la asta, e mai mult ceva ce vine în completare.

Traseele scrisului visceral

Răzvan: Cum s-au închegat lucrurile astea pentru tine? Că tu ai fost foarte legată și de evenimentele disceral. În ultimii doi ani ați programat evenimente bine orientate.

Unul dintre ele pornea chiar din atelierul tău de la Casa Presei Libere. Și voiam să știu cum s-au închegat lucrurile astea pentru tine Că foarte repede, la cât? Doi ani de când ați început cu visceral, practic începeți să aveți propriile voastre cărți.

Clara: Da, știam că la un moment dat se va întâmpla chestia asta. Să vorbesc cumva despre rolul visceral în toată chestia asta, pentru evoluție, parcurs. Este mental, adică visceral.

Mie pot să zic că a fost o cărămidă foarte puternică. În primul rând atoate comunității, atoate prietenilor pe care mi-am făcut. Cumva visceralul interior, ca să zic așa, m-a ajutat foarte mult în parcursul ăsta.

Și cred că noi ne-am ajutat în general unii pe alții, pentru că simțeam cum evoluăm de la o vedere la alta, de la un eveniment la altul. Simțeam că ni se rafinează mult mai bine, să zic așa, intuiția poetică, felul în care citim ce citim, ce ne place. Nu mai zic că și proiectele astea ne-au ajutat tot timpul, mai ales prin varietatea lor.

De exemplu, am făcut și o antologie. Ne-au ajutat tot timpul să ne recalibrăm unii față de alții. Ceea ce este cel mai mare, cel mai frumos lucru și sfat, să zic, pe care aș putea da oricui care vrea să se cunoască, să se exploreze artistic, să o facă în comunitate.

Deci nu știu, a fost și o potrivire foarte miraculoasă între noi, că simțeam că suntem diferiți. Dar cu toate astea, pe plan poetic, nu știu, e o mânușă aproape. A fost și o coincidență foarte pozitivă.

Răzvan: Acum, ascultându-te, vorbind, foarte interesant este și faptul că ai spus că tot printre lucrurile care se întâmplă legat de Visceral este faptul că aveți vederi. Exact titlul antologiei voastre. Acum sună altfel când explici tu titlul antologiei, vederi, implicat în procesul ăsta al vostru.

Da, chiar. Primul lucru pe care l-ați scos a fost antologia, dar pe urmă, pe lângă antologia, ți-a avut evenimente, trasee prin oraș, trasee de noapte, trasee de zi. În același timp, tu îți făceai arta, îți lucrai la volumul tău, cum bănuiesc au făcut și ceilalți membri visceral care au debutat tot anul ăsta, și voiam, cu volume individuale, cu volume personale, și voiam să știu cum vezi tu diferențele astea dintre voi.

Clara: Foarte interesantă întrebarea. Cred că tocmai faptul că suntem foarte diferiți poetic vorbind, dacă ne pui să vorbim despre poezie, avem păreri foarte similare. Adică, asta e interesant, că vorbim despre poezie teoretic, dar, efectiv, creația fiecăruia este un proiect separat și autentic.

Asta este spectaculos, că nu e acest mimetism, care poate, totuși, a existat la un moment dat în parcursul vederilor de la Visceral. Adică, la un moment dat, clar scria mult mai asemănător unii față de alții, dar în momentul în care lucrezi la un proiect de tip volum, atunci zgârni, scoți tot mai mult din cine ești tu și îți găsești, să zic, traiectoria asta. Și, acum, cred că toți suntem în punctul ăsta, în care lucrăm la un volum.

Unii dintre noi e rădăcinați în stilul nostru. Dar e foarte tare, pentru că, când mai aud, când ne mai citim, chiar e o diversitate foarte frumoasă. Și scena literară să se pregătească, ca să zic așa.

Un prieten imaginar dă starul cărții

Răzvan: Spune-mi dacă tu ai acum formulat în minte felul în care s-a orientat volumul tău, pentru că totul pare foarte punctual legat de volumul tău, ca lume pe care o descrii și în care navigează poezia ta.

Clara: Volumul a început cu reamintirea mea a prietenului meu imaginar, John Buggaly. Deci, cumva, asta a fost prima traiectorie. Știam că trebuie să apară personajul John Buggaly.

În același timp, având interesul meu față de literatură fiind foarte legat de world building, ca să zic așa, adică toată ideea asta de a crea o lume care… Nu știu, nu vreau să fie nici să oglindească prea mult lumea noastră, dar nici nu vreau să se ducă 100% în supra-realism. Aveam, deci, direcția asta stilistică, sau mai degabă să zic, să aveam o sensibilitate care m-a mânat.

Dar ordinea, sau ce-a făcut ordinea lucrului, a fost și, să zic așa, intuiția asta vizuală pe care mă ajută din sfera artelor vizuale, că mi-am dorit să fie ca un colaj care să n-aibă neapărat tot sensul din lume, dar care să fie foarte îmbibat în emoționalitate, nu știu cum să zic altfel. Deci asta a fost ceea ce a pus ordine în toate secvențele astea care una venea mai mult dinspre natură, una venea dinspre peisajul ăsta autobiografic, pus în paralel cu experiența ca educatoare. Dar ești simultan și copil, dar și educator al copilului.

N-am vrut să ducă prea mult în, să zic așa, discursul ăsta critic, direct. Am vrut să fie totul îmbibat, îndulinat, nu știu cum să zic, la fel ca lucrările mele.

Răzvan: Spune-mi, ce ți-a lipsit ție cel mai mult în parcursul ăsta și ce te-ar fi ajutat să ai mai devreme?

Clara: Wow, asta e o întrebare la care chiar vreau să răspund. Deci, ce mi-a lipsit? Nu știu, lectură. Niciodată nu poți să citești cât e necesar de mult, să citești ca să poți să îți creezi lumea asta atât de complexă, să o faci tot mai complexă și tot mai autentică. Cred că lectura. Trebuie să recuperez foarte, foarte mult.

M-am apucat să citesc poezie la 20 de ani, deci târziu față de majoritatea oamenilor care activează în lumea asta, cred. Și nu doar poezie, cumva mi-am descoperit foarte multă sensibilitatea mea poetică citind ce au mai scris alți scritori. Și, în același timp, eu sunt și foarte privilegiată pentru că Cenacul l-a reprezentat și un mic club de lectură, adică primeam foarte multe referințe, ne schimbam impresii despre cărți.

Deci pot să zic că, oricât mi-ar fi lipsit, faptul că am avut comunitatea asta a compensat pentru orice lipsuri.

De la scăpare la investigare

Răzvan: Dar ce crezi că a făcut să întârzi atât momentul ăsta în care să poți să fii interesată să citești?

Clara: Păi, cred că eu am fost foarte supărată pe sfera artelor artistică după ce am întâlnat Onița. Nu spun neapărat că literatura era direct băgată în sacul ăsta, mai mult arza vizuală era. Dar am vrut foarte mult să mă acces pe filozofie, pe moral-politică, pe genul ăsta de lecturi.

Și cumva mi se părea că arta doar o făceam pentru mine ca un escapism, dar nu o exploram ca univers. Dar m-a ajutat foarte mult prima carte pe care am citit-o, care mi-a arătat că se poate să mă găsesc pe mine prin literatură, și anume ”Spuma zilelor” de Boris Vian. Și atunci am început să-mi fac și eu căsuță în universul ăsta.

Răzvan: Te întrebam pentru că mi se păre că există așa o aroganță a mediului cultural legat de posibilități, legat de interesul pe care ar trebui să-l trezească. Și în realitate foarte mulți dintre oamenii tineri care încep să scrie lucruri relevante vorbesc despre același lucru despre care vorbiști și tu, despre faptul că foarte târziu au reușit să găsească o portiță prin care să se vadă, să se simtă că lucrurile care se scriu sau care se discută îi privesc. Că lucrurile se vorbește peste capul nostru.

Și atunci mă gândeam dacă există vreun fel de acces, de ușurare a accesului pentru oamenii care sunt tineri, mai ales din perspectiva cuiva ca tine care și-a făcut propria comunitate, a participat la stabilirea unei comunități care i-au oferit lucrurile astea.

Clara: Eu cred că trebuie să se lucreze mai mult pe texte în școală, ca să zic așa. Și în general, primul nostru contact cu literatură e în școală, deci o să mă refer la școală. Mai ales că și eu mă formez acum ca profesor de filozofie și o să studiem multă literatură la orele mele de filozofie, beletristică și poezie și multe alte chestii pe lângă literatura de specialitate.

Pentru că cred că dacă lucrezi pe text, atunci descoperi mai multe chei, ca să zic așa. Și abordarea asta, adică pe lângă textele, despre care nici nu o să discut despre textele în sine care se fac la școală, dar și abordarea asupra lor, e așa foarte largă. Mie mi-a plăcut la ora de română.

Mi-a plăcut să identific patterns, să identific unde ar putea fi un epitet, unde ar putea fi o metaforă, dar până la urmă chestia asta e o chestie tehnică. În schimb, dacă discuți pe text și începi să auzi textul, și după aceea recitești și recitești total diferit, în momentul ăla se descopără o magie care n-ai cum să o consideri relevantă pentru tine. Deci cumva, da, pedagogic cred că poți să intervii aici.

Poezia inundată

Răzvan: Cum a fost colaborarea cu editura Cartier pentru volumul tău?

Clara: Foarte bună, pentru că eu am fost un om neexperimentat și le tot trimiteam în continuu manuscrise modificate și m-au suportat, ca să zic așa. Am vrut foarte mult, pentru că eu am lucrat cu mai mulți oameni de manuscris și Gheorghe Erizanu a primit manuscrisul în prima formulă. S-au întâmplat foarte multe chestii pe care să zicem că nu le discutam cu editura, dar eu vorbeam cu Irina să mă ajute să vorbim pe o poezie.

Și am gata, acum chiar e gata. Și trimiteam, și evident că nu era gata. Și, da, deci în sensul ăsta, eu chiar am avut, m-am simțit foarte în largul meu.

Și nu o să uit nenicioată cum, asta este replica mea nouă, când domnul Erizanu mi-a zis că… eu eram inundată la Șonca, când trebuia să merg la lansarea de la BookFest și i-am zis că nu știu sigur dacă o să pot să ajung, s-ar putea să fie nevoie să anulăm lansarea. Și că e inundație. Și mi-a zis el, vom birui.

De atunci așa zic mereu, la când ceva pare că nu se poate întâmpla, vom birui noi, cumva.

Răzvan: Acum te pregătești pentru a doua ediție din volum. O să zic că tirajul s-a epuizat. Ce reacție ai avut la primul tiraj? Ce lucruri au ajuns la tine?

Clara: Că dacă tot ai mica șansă să apari, ai că să smulgi, să zic așa, din atenția oamenilor un pic pentru tine, s-o faci cu un sens. Adică nu e doar despre carte, ci e despre ce vreau să aduc în literatură, despre ce aș vrea să se discute mai mult în literatură. Ce tip de direcție pentru care mi-ar plăcea mie să militez, dacă nu e cuvântul prea mare.

Adică nu e doar despre o carte. Mi-am dat eu seama că așa aș face să merite chestia asta.

Dincolo de arte, dincoace de carte

Răzvan: Vrei să ne spui de direcțiile astea și de lucrurile pe care te interesează?

Clara: În principiu e vorba despre poezia-experiment. Simt că trebuie să-mi aleg foarte bine cuvintele când vorbesc despre chestia asta, pentru că nu vreau să se înțeleagă că nu-mi place alt tip de poezie, nici de cum. Doar că cred că poate eu m-am apropiat mai mult de literatură prin o literatură mai jovială, care nu se ia atât de înserios, dar care pe de altă parte e luminoasă.

Nu e despre cât de puternică, cât de bună, cât de tehnic. Obiectul literar, cât e despre poezia ca obiect artistic, să zicem așa. Deci eu cumva o întrepătundre, de fapt, între literar și artistic, pentru mine.

Poezia, pentru care aș vrea eu să militez. Și da, asta este direcția în care vreau să-mi scriu toate cărțile de acum încolo. Să mă uit mai mult la cuvinte decât la poezie în sine sau la cum joc cu propozițiile, cu imaginele, cum pictez cuvinte.

Și îmi place foarte mult că crează niște instalații, folosindu-se de cuvinte. Instalațiile se întâmplă în capul tău. Nu sunt fizice, dar asta este direcția.

Răzvan: Mă bucur că poți să-ți formulezi așa clar direcția în momentul ăsta și îți mulțumesc că am avut discuția asta. Sunt lucruri pe care vrei să le adaugi acum?

Clara: Vreau să zic că și eu îți mulțumesc că și poezia ta face parte din ce m-a influențat pe mine și direcția pe care mi-am formulat toată de clar acum. Și poezia ta a avut un rol în asta. Atât.

Un premiu, un experiment, o poveste

În 2010, artistul vizual Cătălin Guguianu îl invită la Paris pe Gheorghe Iova să colaboreze la proiectul său „veloLINGA“. Cătălin Guguianu (www.catalin-ation.com) patronează asociația cultural-artistică ’ECHALIER – PÎRLEAZU’. Cu această ocazie, Iova i-a cerut lui Cătălin să preia și să gestioneze premiul său pentru experiment literar. După dispariția lui Gheorghe Iova din vara anului 2019, în ianuarie 2020 s-a inaugurat premiul testamentar „Gheorghe IOVA – TEXTUARE“, fiind acordat în acel an poetului și jurnalistului Răzvan Țupa. Premiul constă în valoarea pensiei lunare a lui Cătălin Guguianu, percepută de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, pentru trei ani de domiciliu forțat; o diplomă stampă, creată de Cătălin Guguianu și digitalizată de artista plastică Valérie Touzet.

Premiul pentru experiment în literatură „Gheorghe Iova TEXTUARE” a fost acordat până acum astfel:

2021 Paula Erizanu pentru orientarea înspre ceea ce ajunge să fie literatură venind dinspre jurnalism, documentare, proză, poezie.

2022 V. Leac pentru antologiile pe care le-a coordonat în ultimii ani (Hotel Cosmos – poezie românească SF, 2019; Generația de aur, 2020, în colaborare cu Cristina Ispas; Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului, 2021) și pentru expoziția TIMPURI NOI. Xenogeneze ale SF-lui.

2023 Teona Galgoțiu pentru edificarea platformei online Gura Mare

2024 Dmitri Miticov pentru volumul „Dmitri: INTJ”(editura OMG), care pornește de la notația biografică proiectând-o în discursuri mitice și tehnologice asupra evenimentului, păstrând, în același timp, o perspectivă investigativă asupra limitelor tranzitivității.

2025 Adriana Gheorghe- pentru dezvoltarea spațiului Teatre/teatres.

Cine câștigă Premiul ”Gheorghe Iova TEXTUARE” 2026 pentru experiment în literatură afli pe 8 ianuarie. Din juriu fac parte câștigătorii premiului în perioada 2021-2024, Paula Erizanu, Teona Galgoțiu, Dmitri Miticov și Adriana Gheorghe ca și Răzvan Țupa, care a primit premiul testamentar „Gheorghe Iova TEXTUARE” în 2020.