Corina Dascălu este din Ploiești și trăiește acum în Brașov. A debutat în 2018 cu volumul pentru copii Alfred, un monstru mult prea simplu, la editura Arthur. În ianuarie 2025 a publicat ”Mama mea e un Nuștiuce Haizisăizic”, un poem grafic realizat la aceeași editură împreună cu desenele semnate de Marta Crețu, care în momentul colaborării avea doar 17 ani. Curajul de a transforma în carte destinată cititorilor adolescenți problematica delicată a maternității și perspectivele pe care le deschide o recomandă printre autorii români cu cel mai consistent demers în ultimele decenii. Cine câștigă Premiul ”Gheorghe Iova TEXTUARE” 2026 pentru experiment în literatură afli pe 8 ianuarie. Dialogul de nominalizare cu Corina este mai jos (video și ce prinde AI din ce zicem noi).

Răzvan: Mulțumesc încă o dată pentru faptul că am ocazia să purtăm discuția asta despre scris și grafică și faptul că vorbim despre un volum și despre un proiect de experiment în literatură. Mama mea, eu nu știu ce hai să zic de Corina Dascălu, nominalizată acum la premiul Gheorghe Iova, dar un proiect care, spre deosebirea de ce suntem noi obișnuiți atunci când e vorba de experiment, are deja un public care a reacționat foarte bine. Corina, vă mulțumesc pentru ocazia asta pe care o avem.

Corina: Mulțumesc și eu că ați luat în considerare cartea pentru acest concurs.

Răzvan: Era greu să nu o luam în considerare pentru că, așa cum spuneam, experimentul de obicei e ceva ce se întâmplă cu un public mai redus. Și cartea voastră e unul din rarele cazuri care găsește cititori întâmplători.

Corina: Da, asta e o ocazie fericită când experimentele chiar ajung să aibă expunere mai mare, mai ales în piața de carte românească, unde încă suntem la faza de încerca apele cu degetul, din punctul meu de vedere.

Experimente în concurs

Răzvan: E prima dată când aveți ocazia să vă întâlniți cu cititori ai dumneavoastră. Am în minte și faptul că ați mai publicat pentru cititori mai mici, 0-7 ani.

Corina: Da, așa am început efectiv să-mi pun ideile pe hârtie. Am participat la Trofeul Artur, cred că în 2018, dar nu era o carte scrisă special pentru concurs, era o carte pe care o aveam undeva într-un certar. Era scrisă pentru un curs la master, aveam un curs de literatură pentru copii, care mi-a plăcut mult.

Și norocul meu a fost că s-au axat mult pe experimentare și pe nou, și pe nu neapărat opere clasice sau ce știm noi de obicei, și ne-au încurajat să scoatem din raft propriile idei, și pe care o și ilustrasem. Nu sunt o ilustratare de meserie, e așa o chestie pe care o fac în timpul liber. Și m-am bucurat să fie selectată de către editură și publicată și cumva așa am prins curaj.

Dar eu de obicei aștept așa momentele potrivite când simt că am ceva de zis, nu neapărat. Adică scriu mai mult pentru mine, când simt nevoia să aștern lucrul pe hârtie și să rămână acolo scrise, nu neapărat pentru public și cred că asta cumva mă eliberează de așteptări, de stres, de condiționările astea externe.

Răzvan: Dacă tot am vorbit despre ”Alfred, un monstru nu prea simplu”, asta era cartea de debut practic, a făcut-o în 2018. Mi se pare interesant faptul că acolo este un personaj masculin și aici în ”mama e un nuștiuce haisăizic”, e în jurul feminității construită povestea. Evident foarte interesantă și diferența asta între o carte adresată copiilor 0-7 ani parcă și aici peste 14 ani, dacă nu mă înșel?

Corina: Da, sincer încercarea a fost și cu aceasta, inițial asta a fost prima mea idee, să o scriu tot în registrul ăla, dar provocarea, sincer, a fost prea mare pentru mine, adică subiectul e unul destul de greu de digerat și nu am putut să o expun chiar atât de simplu, chiar atât de sumar. Subiectul poate fi dezvoltat la infinit, relația aceasta defectoasă între părinte și copil și mai ales între mamă și copil și lucrurile care se revarsă dintr-o generație în alta. Am reușit într-o oarecare măsură să o scriu într-un stil simplu și ăsta a fost, practic, primul experiment.

Cred că au fost cam trei momente prin care a trecut cartea de la idee la tipărire. Principala provocare a fost să scriu despre ceva care nu prea vezi pe rafturile din România sau, mă rog, e ceva greu de comunicat și, în primul rând, e ceva greu de admis față de tine ca adult, față de tine ca părinte, e greu să te expui așa în fața unui public larg, necunoscut, că te simți așa vulnerabilizat până la urmă.

Poemul și graficile lui

Răzvan: Trebuie să spun că prima formulă a fost poem.

Corina: Da, așa a fost trimisă la editură. La un moment dat nu aveam în minte banda desenată. A fost așa un poem simplu și am încercat să-mi reduc extrapolările cât de mult posibil, fiindcă și așa am tendința de a scrie lucruri greu de categorisit și, până la urmă, așa și editura câte riscuri poate să își asume până la urmă.

Da, și, în al treilea rând, sunt lucruri greu de admis de la o generație către alta și asta e. Iar a doua provocare a fost… Propunerea cu banda desenată a venit de la editură, fiindcă mi-au zis de la bun început, e un text foarte bun, dar e greu să-l punem, ei iau anumite categorii de vârstă.

Și era cumva riscant să-l punem sub 14 ani, poate fi un pic greu de procesat. Și mi-au propus să-l punem în forma asta de banda desenată și provocarea a fost să găsim pe cineva care să simt eu că rezonează cu textul. Mi-au propus-o pe Marta, care cred că la vremea avea 17 ani și pe care o știau de la diferite table de creație pe care le organizau ei.

Mi-au trimis două ilustrații și de la început mi-am dat seama că ne potrivim cumva și că mergea și pe partea asta mai de ilustrație japoneză, manga, în stilul ăsta lucrează ea în principiu. Și mi-a plăcut și partea asta că și aici avem ceva în comun, îmi plac și mie lucrurile astea. Și i-am dat mâna liberă, efectiv primul draft pe care mi l-a trimis mi s-a părut foarte, foarte bun, foarte bine structurat.

Ea practic, cred că îi place mai mult să are o înclinație mai mare către partea de animație și să vede și acolo ochiul ăsta cinematografic pe care îl are, scenele cum le împarte în pagină, cum îți ghidează mintea și ochiul pe pagină și asupra textului. Și mi-a plăcut lucrul ăsta foarte mult și n-am intervenit foarte mult. Am adăugat doar niște detalii personale și a pus și ea detalii personale acolo. Suntem cumva amândouă prezente în text și în carte.

Răzvan: E o ocazie să vorbim despre împărțirea asta pe generații atunci când e vorba de descoperirea benzii de senată. Pentru că eu sunt într-o generație înaintea generației dumneavoastră. Pe mine m-a marcat și zona, mai ales zona de bandă de senată românească, toate lucrurile care erau în anii 80.

Ceea ce mi-a rămas. Asta v-ați format după revoluție ca descoperirea benzii de senată. Și sunt curios de unde a venit revelația asta.

Știu și legătura cu regele sălbăticiei, regele…

Corina: Ah, cu Maurice Sendak.

Răzvan: Cu Maurice Sendak, da. Acolo a fost prima dată când v-ați întâlnit cu chestia asta grafică și literatură? Nu? Unde s-a produs declicul?

Corina: Când a prins rădăcini în mintea mea și în personalitatea mea a fost în liceu în principiu. Am un frate mai mare și cred că la un moment dat am prins printr-o magazine niște reviste prăfuite cu Pif în franceză.

Dar, sincer, nu țin minte să fiu avut așa mare impact asupra mea atunci. Sau poate că ceva, nu știu, niște rotițe s-au pus în mișcare în liceu. Nu, în liceu am descoperit desenele animate japoneze și de acolo am trecut la manga și apoi când am terminat masterul m-am angajat la o librărie și de atunci, în principiu, mai bine de 13 ani, cred, lucrez în domeniul ăsta și mi-a deschis multe uși și am descoperit multe titluri și așa mai departe.

Și mi-a plăcut foarte mult, am explorat pe cât posibil partea asta de bandă desenată. Bineînțeles, nu-mi permiteam eu la vremea aia în liceu să-mi cumpăr mare lucru, așa că îmi cumpăram ce mi se părea mai diferit, mai special, mai experimental. Și implicit de la asta am trecut la a căuta în cărți ilustrații deosebite, și ediții speciale, și autori care mi s-a părut mie că ies din tipa robișnui.

Răzvan: Deci sunteți mai aproape de Marta ca zonă?

Corina: Da, mai aproape de Marta decât de dumneavoastră.

O parte de public care a fost ignorată până acum

Răzvan: O zonă importantă legată de carte mi se pare că este și faptul că vorbim despre un proiect grafic profund și foarte legat de experiența personală. Pentru că de obicei când vorbim despre cărți pentru copii sau chiar și în zona asta adolescenței avem imaginea asta de creații, ficționare în care se inventează lumii, oferim clientului ce își dorește. Dar în cazul ăsta vorbim despre problematică, interes, lucruri profund personale și mă interesează cum ați lucrat, ce etape au fost pentru adaptarea, aducerea la o formulă care se poate să fie prezentată, știind că ați trecut prin toate momentele astea în care vă dați seama că e prea tristă tema, chiar dacă e importantă.

Corina: Eu de la bun început și în continuare sper că prin carte ofer publicului ceva ce are nevoie, doar că e o parte de public care cred că a fost ignorată până acum și pentru mine asta e o satisfacție mai mare decât să mă adresez unor publici larg. Adică dacă se găsesc 2, 3, 5, 10 oameni care iau cartea aia și o răsfoiesc într-o librărie și rămân impresionați sau ceva se aprinde acolo în conexiunea cu cartea, pentru mine e mult mai satisfăcător decât să scriu. Și asta ar fi o provocare și chiar m-am gândit la un moment dat că dau de atâtea cărți care ies lună de lună de lună de lună și mă gândesc, măi, aș putea și eu să scriu asta, de ce nu pot să scriu asta?

Dar nu cred că aș avea nici o satisfacție personală, că până la urmă oricăt ai scrie din vânzarea de carte nu poți să trăiești așa. Mai bine o faci ca să te dezvolți ca persoană, ca autor, nu știu, asta mi se pare mai important. Într-adevăr am scris-o cu oarecare teamă că n-am știut. Eu speram să fie primită cu ochi buni, dar n-am știut efectiv dacă așa se va întâmpla sau ce impact va avea.

Am avut surpriza să am cititori adolescenți, chiar și prieteni de a ei Martei sau colegi de-ai ei de la liceu, care au venit și cu părinții la lansare. Și ambele generații au fost așa foarte entuziasmate de carte și m-a bucurat foarte mult că asta a fost încercarea mea, să o scriu și să fie ilustrată în așa fel în care să facă legătura și puntea între generații. Provocarea de a o face cât mai digerabilă, nu știu ce să zic, cred că tot pentru mine, am încercat să o fac cât mai digerabilă pentru mine, în primul rând, și nu m-am gândit efectiv la cei care ajung să o citească. Am tot scris și am tot încercat variante și fraze și la un moment dat am început foarte simplu, cartea începe foarte simplu și după aia se complică lucrurile și la un moment dat am simțit că se complică din ce în ce mai tare și am încercat să dau înapoi.

Nu de frică, dar de… cumva era o teamă de redundanță sau de nu știu, de ceva ce… Am simțit că trebuie să mă rezum la esențial, la ce simt eu că e mai important și m-am gândit, în principiu, la copilul meu, am un băiat de aproape șapte ani și m-am gândit ce vreau până la urmă să rămână scris.

Adică sunt sigură că extrapolările și lucrurile astea vor porni de la el în colo. Eu mi-am spus partea mea de poveste, el își va spune singur povestea lui și sper să nu influențez negativ foarte mult. Asta a fost și încercarea cărții să…

Până la urmă, subiectul e despre neputință și asta nu e adresat, problema asta a neputinței. Că da, toți suntem cu gentle parenting, încercăm să fim părinți buni, avem tot felul de resurse, metode, resurse pe care ai noștrii nu le aveau, dar cum rămâne cu cei care sunt neputincioși? Nu știu, vor, încearcă, dar nu reușesc, e ceva acolo în ei care nu poate fi controlat.

Și despre asta este cartea și despre conștientizare și recunoaștere și să rămână acolo… să nu rămână nespus sau nescris.

O căutare de comori experimentală

Răzvan: Mă interesează și dacă scrierea cărții acum repară ceva din respingerea pe care ați simțit-o față de poezie inițial, de la care ați pornit atunci când spuneați că v-ați dorit să scrieți poezie, de fapt, înainte să scrieți cărți pentru tineri.

Corina: Nu, cumva, dacă vezi textul așa scris simplu pe pagină, îl poți interpreta ca un poem, un poem fără rimă, dar împărțirea asta, expunerea în formă de bandă desenată, o îndepărtează puțin de partea de poemă. Eu cu asta am început, efectiv, în liceu, am scris poezie și m-am experimentat și la master am avut un curs de scriere creativă și mi-a plăcut foarte mult partea asta de poezie imagistă, fiindcă era total împotriva naturii mele de a dezvolta și de a fi cât mai… elaborat.

Trebuia să fiu așa, să găsesc cuvântul potrivit pentru lucru potrivit și să creez o metaforă și o alăturare cât mai puternică, folosind cât mai puține resurse. Și mi-a plăcut întotdeauna provocarea asta și am încercat să o fac și aici, în carte. Bineînțeles, nu se duce în partea aia, nu e extrem de ermetic, textul am încercat să fiu să-l fac mai ușor de înțeles, dar în același timp, cumva, e un pic visător, nu e chiar ad literam textul.

Răzvan: Mă interesează mult și perspectiva asta pe care o aveți, pentru că e a doua oară când vă aud vorbind despre îndepărtare de ceva. Mi-ați spus că va ajuta poezia în liceu să vă îndepărtați de propriile porniri de a dezvolta lucruri. V-ați dat să concentrați.

Și acum, pentru volumul despre care vorbim, v-am auzit vorbind despre felul în care va îndepărtat, v-a făcut să vedeți de la distanță propria situație și abordare, propriul zbucium cu tema asta a depresiei și a lucrurilor delicate legate de maternitate și neașteptate. Nu auzi foarte des. De obicei mi se spune, domnule, noi facem aici, ne exprimăm cum suntem noi. E una din puținele dăti în care cineva vorbește despre felul în care reușești să te distanțezi de ce ți se pare că ești oameni.

Corina: Da. Din fericire, am avut norocul de câțiva profesori foarte, foarte buni. Deși eu am făcut, la liceu am făcut mate-info, nu aveam nicio legătură cu manualul. Partea de citit și literatură era așa, o inițiativă proprie, pornită din propria mea plictisală.  La Ploiești.

Apoi am făcut Facultatea de Litere, dar pe partea de traducere, nu pe partea de studii literare. Iar la master, la inovarea culturală, la Brașov, cumva am picat în mijlocul unor oameni care erau foarte, cum să zic, doxă, așa, și foarte pricepuți la analiza literară și la a scrie literatură. Și m-am simțit cumva ca un soi de outsider. Fiindcă eu aveam propriele mele preferințe și nu mă pliam neapărat cu ce se vorbea sau cu felul în care se discuta acolo sau nivelul la care se vorbea.

Dar am avut norocul de câțiva profesori care m-au ajutat să înțeleg ce făceam greșit. E ușor să crezi despre tine că ești scritor sau poet sau ai idei bune, dar contează foarte mult felul în care le expui. Și am avut norocul să luam și pe Alexandru Mușina ca profesor și chiar la poezia imagistă, în țiminte cu un pix așa, tot tăia din poezeile noastre și le reducea la ce era cel mai bun și ce rezona pentru el cel mai mult, fiindcă cumva și râdea de tine. Că ce-ai vrut să zici prin asta? Ce-i așa? Înțeleg, nu e… Tot felul de înflorituri din astea nu îi plăceau și nu le considera importante pentru lucrarea finală. Și te-a ajutat să vezi asta și ne-a mai zis la un moment dat să scrii, cel mai bine e să scrii ceea ce știi. Să pornești de la experiențe personale, fiindcă n-ai cum să știi prin ce trec alții.

Da, știi că poate aveți experiențe comune, treceți prin aceleași lucruri, dar fiecare percepe lucrurile în mod diferit și de acolo ar trebui să fie punctul de pornire. Și mi-au rămas aceste două lucruri în minte. Am încercat să scriu cât mai concis și să cumva să nimeresc ținta cât mai bine.

Viziunea păstrează urma

Răzvan: În ce fel v-a schimbat perspectiva experiența asta? Că e o experiență fericită până la urmă.

Corina: Da, și mă bucur că am avut și un curs de literatură contemporană pentru copii. Și acolo am, cred că, nu știu dacă acolo l-am descoperit pe SENDAG, dar mi-a dat ocazia să aprofundesc mai mult categoria asta de literatură. Și am vrut să scriu în continuare, aș vrea să scriu Cărți pentru copii în rimă sau să combin partea asta de poezie cu povești pentru copii, dar întotdeauna ajung să mă compar cu autorii pe care îi admir, nu știu, cu Dr. Seuss, spre exemplu, fiindcă îmi place și absurdul. Și partea asta de absurd cu rimă și cu povești pentru copii mi se pare că, pentru mine personal, el a fost cel mai bun la partea asta și mi-e greu să depășesc lucrul ăsta. N-aș vrea să regurgitez ceea ce au făcut alții înaintea mea și de aia mi-e greu să… Eu cred că fiecare trebuie să aducă ceva nou pe piață, măcar, nu știu, fie că e vorba de povestea personală despre ce vorbești, ce expui publicului, fie că e vorba despre forma în care o expui.

Ideal ar fi amândouă, dacă se poate, dar am văzut prea multă maculatură în anii ăștia în care am lucrat în domeniul vânzării de carte și n-aș vrea să contribui și eu la asta.

Răzvan: Da, e interesant faptul că, de obicei, când ne gândim la un autor de cărți pentru copii, ne gândim la interacțiunea pe care autorul respectiv o are cu proprii copii, să spunem. Și m-am gândit la asta timp ce pregăteam discuția noastră din moment ce prima dvs. carte, Alfred, este destinată copilor cu vârstă între 0 și 7 ani.

Sunteți în situația în care în momentul respectiv aveați un copil între 0 și 7 ani, acum a crescut, cât de departe este propria experiență de ceea ce se întâmplă în cărțile astea?

Corina: Nu e departe, fiindcă, așa cum am zis, scriu din propria experiență și cred că scriu despre etapele prin care trece fiul meu în principiu și încerc în fiecare etapă să-mi dau seama ce e cel mai important lucru pentru el sau ce a fost pentru mine cel mai important lucru pe care aș fi vrut să-l discut cu părinții mei sau să-mi fie spus sau învățat sau expus, dar nu s-a întâmplat asta. În cartea cu Alfred am vrut în principiu să vorbesc despre simplitate și modestie și despre a te integra în condițiile astea și cât de greu este să te integrezi și cumva ideea a pornit de la verile pe care le petreceam la țară, experiență pe care băiatul meu nu o mai are, fiindcă nu are bunici de la țară, adică nu se compară verile pe care le petreceam eu cu picioarele goale prin o gradă, doar cu animale, n-aveam televizor, n-aveam nimic, așteptam vaca să vină de pe câmp, lucruri de genul ăsta și lecția de modestie dată de bunica mea pe care de la ea am învățat.

Deși nu a fost nimic verbal, pur și simplu prin interacțiunea cu ea mi s-au insuflat niște lucruri pe care am simțit nevoia să le spun și lui și băiatului meu, într-un fel sau altul. Ideea asta de a fi mulțumit cu tine oriunde te afli, în orice condiție și că uneori e suficient să-ți găsești locul potrivit și oamenii potriviți cu care să te înconjori. Da.

Și apoi am trecut la partea asta de a fi mamă și la partea mai dificilă. Și asta m-a făcut să scriu ”mama mea un nuștiuce haizisăizic”. Și cred că mai departe, că m-a întrebat cineva la un moment dat, am avut o discuție cu un grup de adolescenți, o discuție online, și m-a întrebat dacă plănuiesc să scriu cărți pentru adolescenți despre dificultățile prin care trec ei la vârsta aceea.

Nu știu, poate depresie, anxietăți, lucruri de genul ăsta. Și gândul meu a fost că nu-i exclus, dar cred că voi scrie tot așa despre, o să văd cum va fi perioada asta pentru băiatul meu și cum mă voi descurca eu cu ea. Și o să văd ce reiese de acolo și prin ce dificultăți trece el. Din nou, revin la ideea de a scrie despre ce știi. Nu prea am interacțiune cu adolescenți, nu am adolescenți în viața mea prea mult. Și cred că povestea lor e un pic diferită față de a mea sau a noastră.

Și cumva vrei să te adresezi cât mai mult ori cititor pe partea asta. O să încerc să găsesc un punct comun între mine și el și partea asta de scriere. Și o să văd ce se iasă.

Cărțile cer și cărți

Răzvan: Pentru că tot suntem în ultimele minute de discuție. Cum s-a adaptat perspectiva asta dumneavoastră pentru această carte? Din punctul de vedere al tratării propriei adolescențe. Cumva vă creșteți cu propria perioada adolescenței, din ce spuneați, cu lucrurile care v-au lipsit. Cum s-au adaptat?

Corina: Da, am vrut să scriu, am vrut să spun lucruri care nu mi-au fost spuse mie. Uneori le simt așa, care ies oarecum la suprafață în anumite momente, dar am avut o profesoară de filosofie la liceu care zicea că degeaba gândești unele lucruri dacă nu le comunici. E ca și cum n-ai avea gândul ăla.

Și m-am întrebat, și sunt sigură că s-a întâmplat asta, dar cumva lipsa de comunicare a rămas acolo pe perete. M-am întrebat dacă cumva și mama mea a avut gândurile pe care le-am avut eu când am scris cartea asta și de aceea nu am vrut să intru prea mult în detalii pe partea asta, fiindcă intram într-un domeniu necunoscut, necomunicat. Am scris doar despre ce am simțit eu și sunt sigură că și mama mea a trecut prin asta la un moment dat, și poate că și bunicile mele, bineînțeles, în alte paranteze.

Dar, da, nu știu, asta a fost, am vrut cumva… Și poate că dacă cineva face primul pas, cum am făcut eu, va da un inbold și altor părinți sau altor discuții să ia naștere. Și asta sper.

Și am văzut reacția asta la unii cititori și la unele persoane, și unele mame mai ales, care au venit la lansare. Am primit și reacții, culmea, oarecum negative la adresa tatălui din carte, care este absent. Sau, mă rog, nu are o influență așa mare în poveste, dar toată lumea a interpretat, mă rog, majoritatea cititorilor a interpretat absența asta ca pe una voită.

Și la un moment dat chiar m-am gândit, oare e nevoie și de cartea asta, să expunem și partea tatălui? Că și acolo e o poveste de neputință. Până la urmă e fiecare cât poate duce. Și unele lucruri rămân de admirat, faptul că există stabilitatea asta căminului, care persistă în ciuda tuturor provocărilor și lipsei de comunicare și neînțelegerilor și lucruri de genul ăsta.

Dar doar prin omisiune, doar prin… Poate că acolo am fost prea sumară cu cuvintele alea. Uneori poate că e mai bine să mai dezvolți una alta decât să lași așa un lucru prea deschis.

Răzvan: Perfect. Mulțumesc foarte mult pentru discuție.

Corina: Mulțumesc și eu.

Un premiu, un experiment, o poveste

În 2010, artistul vizual Cătălin Guguianu îl invită la Paris pe Gheorghe Iova să colaboreze la proiectul său „veloLINGA“. Cătălin Guguianu (www.catalin-ation.com) patronează asociația cultural-artistică ’ECHALIER – PÎRLEAZU’. Cu această ocazie, Iova i-a cerut lui Cătălin să preia și să gestioneze premiul său pentru experiment literar. După dispariția lui Gheorghe Iova din vara anului 2019, în ianuarie 2020 s-a inaugurat premiul testamentar „Gheorghe IOVA – TEXTUARE“, fiind acordat în acel an poetului și jurnalistului Răzvan Țupa. Premiul constă în valoarea pensiei lunare a lui Cătălin Guguianu, percepută de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, pentru trei ani de domiciliu forțat; o diplomă stampă, creată de Cătălin Guguianu și digitalizată de artista plastică Valérie Touzet.

Premiul pentru experiment în literatură „Gheorghe Iova TEXTUARE” a fost acordat până acum astfel:

2021 Paula Erizanu pentru orientarea înspre ceea ce ajunge să fie literatură venind dinspre jurnalism, documentare, proză, poezie.

2022 V. Leac pentru antologiile pe care le-a coordonat în ultimii ani (Hotel Cosmos – poezie românească SF, 2019; Generația de aur, 2020, în colaborare cu Cristina Ispas; Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului, 2021) și pentru expoziția TIMPURI NOI. Xenogeneze ale SF-lui.

2023 Teona Galgoțiu pentru edificarea platformei online Gura Mare

2024 Dmitri Miticov pentru volumul „Dmitri: INTJ”(editura OMG), care pornește de la notația biografică proiectând-o în discursuri mitice și tehnologice asupra evenimentului, păstrând, în același timp, o perspectivă investigativă asupra limitelor tranzitivității.

2025 Adriana Gheorghe- pentru dezvoltarea spațiului Teatre/teatres.

Cine câștigă Premiul ”Gheorghe Iova TEXTUARE” 2026 pentru experiment în literatură afli pe 8 ianuarie. Din juriu fac parte câștigătorii premiului în perioada 2021-2024, Paula Erizanu, Teona Galgoțiu, Dmitri Miticov și Adriana Gheorghe ca și Răzvan Țupa, care a primit premiul testamentar „Gheorghe Iova TEXTUARE” în 2020.