Întoarcerea lui Nicolae Manolescu sau "cronica unei neînțelegeri anunțate"

Acum câteva săptămâni m-am văzut nevoit să blochez accesul la contul meu de pe o rețea socială unui critic literar care mă acuza că îi atac colegii. Reproșurile lui veneau după ce am cerut într-un comentariu să îmi arate articole din ultimii 20 de ani semnate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Alex Ștefănescu relevante pentru actualitatea literară. Dacă primilor doi critici amintiți le recunosc oricând calitatea de a fi scris  în anii 70-80 lucruri esențiale pentru vitalitatea literaturii din România acelor ani, ultimului nu reușeam să îi găsesc nicio calitate în afara unui simț al umorului destul de civilizat, dar care îl mai trădează din când în când. Vorbim despre genul de umor care ar justifica până și un intertitlu precum următorul:

Toamna patriarhului Romlit

Întâmplarea face ca, în numărul 16 al României Literare, editorialul semnat de Nicolae Manolescu să devină brusc interesat de lucruri legate de actualitatea literaturii. Și aceasta nu este o afirmație ironică. Chiar cred că este o întâmplare (de altfel, sunt sigur că articolul era scris înainte să fac eu afirmațiile legate de eludarea problemelor relevante) și, după cum o să arăt, am văzut atinsă o problemă relevantă în articolul respectiv.

Pe scurt, cunoscutul critic demontează recomandarea făcută de Costi Rogozanu pe ultima copertă a romanului publicat de Dan Sociu laCasa de Pariuri Literare. Miezul demersului din editorial este concentrat asupra formulei “poveste credibila, cu o constructie solida” editurii. Manolescu mărturisește:”Oricât m-am străduit, n-am găsit nici credibilitate în poveste, nici în construcţie, soliditate. <Combinaţia> e o simplă improvizaţie mizerabilistă, mult sub nivelul romanelor lui Radu Aldulescu şi, spre deosebire de care, cu totul lipsită de autenticitate, pornind de la clişee oferite din abundenţă de mass-media (nici măcar de literatură!) şi a căror actualitate este pur jurnalistică. Pe scurt, o făcătură. Deşi autorul se dă mare cunoscător al mediului, cunoaşterea lui pare cam după ureche. Romanul e scris neglijent şi într-un limbaj trivial voit provocator“. Rândurile rezervate romanului propriu-zis dublează doar citatul ales de mine aici pentru că restul intervenției este rezervat unei răfuieli cu gustul criticilor: “Au acelaşi gust literar. Sunt convinşi că <mizele artistice se schimbă>: <cine nu are nas pentru asta e pierdut>. Altfel spus, că lumea şi literatura ar începe o dată cu ei” ne prezintă autorul listei omonime câmpul de bătaie al articolului său. Din păcate, atât limbajul cât și tipul de logică al editorialului său par desprinse de pe siturile literare dedicate demontării talentate a personajelor mai mult sau mai puțin literare. Sociu colaborează chiar la unul dintre siteurile pomenite ca pasionate de demontări și reconfigurări de imagine literară. Unul dintre colegii săi îi reproșa Hertei Muller la fel ca și domnul Manolescu lui Sociu, tocmai lipsa de credibilitate, exagerarea: “Dar am copilărit în cartierul ăla cu cimitirul săracilor. Un cartier cu două cimitire, care se chema, foarte frumos, Între vii. Şi în care nimeni n-a văzut, pînă să nu se dea la televizor, de Revoluţie, cadavre legate cu sîrmă. Cadavre care, s-a scris mai apoi, n-aveau nimic de-a face cu represiunea. Dar ce contează, imaginile făcuseră înconjurul lumii, terenul era pregătit, reavăn”. Desigur, a fost mai puțin important că în textul Hertei Muller nu era vorba despre revoluție, dar orice palat al dezvăluirilor trebuie să adăpostească un cadavru. Totuși “credibilitatea” ca efect de text este complet diferită  de credibilitatea socială, ori birocratică și nu este greu deloc să stabilim ce gen de “credibilitate” invocă în scrierile lor recente Nicolae Manolescu sau colegii de site ai lui Dan Sociu.

Arta de a înțelege greșit

“Lupta finală” o dă autorul volumului “Arca lui Noe” cu sintagma „putere literară” folosită de Rogozanu: “Îmi displace terminologia politică. Prefer să spun notorietate. Deşi nu sunt sigur că un romancier trebuie să se gândească neapărat, când scrie, la notorietate. Notorietatea vine cu talentul”. Just și frumos din partea lui Nicolae Manolescu! Atât doar că terminologia folosită de Rogozanu nu este politică, iar înlocuirea termenului de “putere literară” cu “notorietate” pierde din vedere tocmai sensul literar explicat chiar în prezentarea Casei de Pariuri Literare: “ce produce ca scriitor mai poate avea putere doar dacă recîștigă ceva capital din angoasa politică de azi, loc pierdut complet de literatura contemporană”. Manolescu, de altfel, citează această frază, dar nu încearcă să o proceseze în demonstrația sa, o strategie care îl trăda și pe colegul lui Sociu dornic să demonteze credibilități (comparația mea nu este între Herta Muller și Sociu- unde romanele lui Sociu ar fi în dezavantaj asemenea oricărui joc romanesc în fața mărturisirii literare exemplare-, ci între instrumentele folosite de două demontări critice).

Concentrat asupra marcării cacofoniilor din frază, Nicolae Manolescu confundă “puterea pe care o are literatura” cu “puterea asupra literaturii”, ceea ce, cineva care ar avea chef de atacuri la persoană ar pune pe seama faptului că directorul României literare se pregătește de o nouă campanie de alegeri în Uniunea pe care o conduce. Personal, nu cred că despre asta este vorba. Sunt convins că neînțelegerea pe care o arată Nicolae Manolescu sensului pe care cuvântul “putere” îl are în literatură s-a datorat numai unei neatenții, explicabilă, de altfel, după 20 de ani în care contactul textelor sale cu literatura scrisă azi a fost mai mult decât sporadic. Cu toate deformările de înțelegere pe care le semnalez aici (poate tocmai prin aceste deformări), intervenția lui Nicolae Manolescu lămurește multe lucruri.

Un salut în plină primăvară

Încercarea merită salutată, cu toate că vine într-un moment în care nici măcar cei care au facut parte din generația lui Sociu nu mai susțin că problemele 2000-iste ar fi de actualitate. Imediat ce programul 2000 a început să se îndeplinească… rolul generației s-a încheiat: monopolul USR pe piața de carte s-a dizolvat, obsesia editurilor pentru autori clasicizați prematur a lăsat loc debuturilor și scriitorilor care sunt în curs de afirmare, melodrama premiilor literare controlate de interese extraliterare și-a pierdut credibilitatea, până și publicul a aflat că peisajul literar nu constă numai din înghețate chermeze funerare. Faptul că toate acestea încă mai sunt ținute artificial în viață pe baza relațiilor personale sau al abuzurilor sprijinite politic nu mai este decât înduioșător. Din fericire, inabilitatea de descifra limbajul literaturii de azi nu este, ca în anii 60, o vină fundamentală. Ar putea să fie chiar o ocazie de lămurire.

Reținerea pe care o arătam la începutul acestei postări are legătură tocmai cu faptul că literatura scrisă astăzi în România a devenit un teren pentru care instrumentele folosite de criticii de succes cu ani în urmă își dovedesc nu doar ineficacitatea, ci dezvăluie o nesfârșită naivitate în ceea ce privește trimiterile la politic sau la actualitate. Ceea confirmă acum, prin textul său, și Nicolae Manolescu, pedalând în continuare pe termeni ca “noi”, “generație”, etc. Nici criticii cărora li se reproșează recomandarea făcută și nici măcar romanul lui Sociu nu au vreo legătură cu acest lucru, cel puțin din punct de vedere literar. Ne putem bucura că nu mai vorbim despre vină, ci numai de pasiunea (uneori salvatoare) pentru confuzie terminologică. O confuzie care aș fi tentat să cred că este gata să se topească dacă mă gândesc la volumele de critică și istorie literară publicate în ultimii ani de A. Terian (“G. Calinescu. A cincea esenta”), A.Goldiș (Critica in transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului”) pentru a cita numai câteva dintre titlurile care lămuresc atât importanța demersurilor de acest gen, cât și tentațiile deformărilor în gol.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.