Tag: critica

http://www.poetic.ro/political-argumentative-essay-topics/

Să demontezi prin imprecații demersurile altora a devenit o normă de comunicare. Vezi politicieni care își aruncă vorbe grele, vedete create pe baza reproșurilor, activiști de toate felurile pierduți în logica usturătoare a pamfletului si asa mai departe. Sigur că nu lipsesc nici legitimările unei tradiții a genului, revendicările stilistice și tot ce e nevoie pentru acreditarea unui comportament. Dar, în final, rămânem cu clișeul.
Și atunci când imprecația devine normă, nici măcar dacă ai dreptate nu mai contează. Nici talentul, nici priceperea din punct de vedere stilistic, nici justețea aprecierilor nu mai ajung să diferențieze (altfel decât literar) un demers justificat de nefericitele exerciții de băgare în seamă. Continuare

Cum se citeşte poezia – Miron Costin zice

Înţelesul stihurilor, cum trebuieşte să să citească

Stihul ieste nu ca altă scrisoare dezlegată, ci ieste legată de silave cu număr; silava este împreunarea a doao slove, cum ieste: ba, va, ga, da i proci. Deci, de acéste silave stihurile céste ce scriu într-această cărţuluie au 13 silave, iară să pot şi în 9 şi în şapte a face şi sântu şi într-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elinească sau latinească. Iară de acest féliǔ îţi facem ştire, în care ţ-am scris aicea, de Viaţa lumii.
Deci are şi altă datorie stihul: cuvintele céle la fârşitul stihului a doao stihuri să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa-viiaţa, frunte-munte, lume-spume i proci. Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintele ci trebuiescǔ să le scurtezi : de vei trăgăna, ţii-a părea că nu ieste stihul bun, ci trebuieşte, unde va fi de trăgănatǔ, să trăgănezi, unde de scurtat, să scurtezi. Aşijderea, unde să vor prileji trei slove,cărora le zicem unoglasnice, ce s-ar zice de un glas, cum ieste a, e, i, o, acéstea de să vor prileji trei alăturea, să să lipsească una, cum ieste: “nici o avuţie”. Aicea caută că o ieste între e şi între a, deci o piare şi vei ceti: “nici avuţie” i proci. Alta, pentru această slovă, cândǔ va avea înaintea sa iară o slova unoglasnică, să întunecă, cum vei găsi între stihuri un stih într-acestaşi chip: “mari împăraţi şi vestiţi”, carele nu-l ceti: “mari împăraţi”, ce: “mari-mpăraţi”, că îl lipséşte slova ce ieste înainte.
Cetindǔ, trebuie să citeşti şi al doilea şi al treilea rândǔ, şi aşa vei înţelege dulceaţa, mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a ceti şi a nu înţelége ieste a vântura vântul sau a fiierbe apa.
(1671-1673)

Întoarcerea lui Nicolae Manolescu sau "cronica unei neînțelegeri anunțate"

Acum câteva săptămâni m-am văzut nevoit să blochez accesul la contul meu de pe o rețea socială unui critic literar care mă acuza că îi atac colegii. Reproșurile lui veneau după ce am cerut într-un comentariu să îmi arate articole din ultimii 20 de ani semnate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Alex Ștefănescu relevante pentru actualitatea literară. Dacă primilor doi critici amintiți le recunosc oricând calitatea de a fi scris  în anii 70-80 lucruri esențiale pentru vitalitatea literaturii din România acelor ani, ultimului nu reușeam să îi găsesc nicio calitate în afara unui simț al umorului destul de civilizat, dar care îl mai trădează din când în când. Vorbim despre genul de umor care ar justifica până și un intertitlu precum următorul:

Toamna patriarhului Romlit

Întâmplarea face ca, în numărul 16 al României Literare, editorialul semnat de Nicolae Manolescu să devină brusc interesat de lucruri legate de actualitatea literaturii. Și aceasta nu este o afirmație ironică. Chiar cred că este o întâmplare (de altfel, sunt sigur că articolul era scris înainte să fac eu afirmațiile legate de eludarea problemelor relevante) și, după cum o să arăt, am văzut atinsă o problemă relevantă în articolul respectiv. Continuare

O alternativa interpretativa

vremea criticii
EgoBestiar-HBP-2011-420x646Dezbaterile din ultima vreme pe marginea timidității cu care se manifestă critica literară față de fenomenele literare contemporane ar putea lăsa impresia că peisajul de gen ar fi în criză. Din contră, pe lângă lecțiile de metodă pe care criticii și le servesc (este adevărat rar), apar semne că începe să fie depășit un prag al discuțiilor. Atunci când încep să prindă consistență chiar și alternative la discursul critic standard, putem vorbi despre un moment fertil pentru abordarea textelor literare.
O editură nouă
Editura Herg Benet a lansat vineri la Muzeul Literaturii Române volumul Egobestiar de Igor Ursenco. Editura destul de nouă s-a remarcat deja prin orientarea spre cărți semnate de autori care nu au intrat în prim-planul dezbaterilor din ultimii ani și au fost, pe nedrept, lăsați într-un con de umbră. Prezentarea grafică a fiecărui volum lansat de această editură arată că întreprinderile editoriale aflate la început pot să schimbe radical percepția publicului despre seriozitatea pieții de carte românești.
În plus, cred că am asistat la cea mai decentă lansare de carte din ultimii ani. Este adevărat că nu sunt un pasionat al lansărilor dar începusem să mă cam feresc de întâlnirile cu scop promoțional. Editura a avut și șansa unui spațiu mai aerisit ca niciodată în rotonda MLR și a unui conducător de discuții în persoana lui Leonard Ancuța care a știut să ofere toate datele de care are nevoie un cititor aflat la ieșirea în lume a unui volum propus de o editură nouă.

O carte nouă
Igor Ursenco a publicat o parte din eseurile strânse în Egobestiar pe platforma online Egofobia, dar cartea subintitulată (alte eseuri trans-culturale) completează imaginea fragmentară până acum asupra limbajului pe care îl vizează autorul.
Întotdeauna, în paralel cu abordările critice așezate, care decantează produse estetice, au funcționat viziuni implicate în actul creației, revelatoare. În acest al doilea mod de a privi literatura se află volumul propus acum de Igor Ursenco. Eseistul își definește demersul drept o asumare a procesului prin care este înfățișată Enciclopedia teologică sacră pe care e mulată Cartea profană a omului. Pe de altă parte, o fabrică de urme care marchează dispariția unei deități excedate ori a unui om șters din memorie.
Ceea ce propune Igor Ursenco aici este departe de o viziune care să clarifice actul literar contemporan, dar, mai mult decât oricând avem de-a face cu exerciții repetate de participare și angajare în jocurile poetice. Dacă ne-am juca pe urmele sale am fi obligați să unim teolosofia și semiologia pentru a contura zona din care se formulează ipotezele eseistice aici. Semiosofia cu care avem astfel de-a face aici, este o provocare atât pentru cititor cât, mai ales, pentru autor care prin aceasta își asumă rolul deloc confortabil de participant activ la mișcările pneumatice ale textului. Principala calitate a eseurilor sale constă în evitarea idolatriei legate de numele mari în literatura contemporană, concentrându-se asupra materiei scrise astfel încât posibilele liste de nume sunt lăsate în umbră.
Mai mult decât oricine, Igor Ursenco însuși este cel mai în măsură să își ducă mai departe proiectul trans-cultural pe care îl creionează aici.