Multe dintre expresiile pe care le foloseşte oricine în comunicarea de zi cu zi au fost inventate de clasici ai literaturii. Liste întregi de combinaţii de cuvinte cât se poate de obişnuite astăzi îşi au originea în textele lui Shakespeare, iar în română, se vor fi găsind în premieră vorbe cu care ne-am obişnuit pe la Eminescu sau Alecsandri. Dar cum în această postare ar fi peste posibilităţile noastre să urmărim dacă “regina nopţii” (“Melancolie”), “ard de viu” (“Odă”), “mori liniștit” (“Odă”) sau “Ideal pierdut” (din “Venere şi Madonă”) ori “suflete curate” (din “De crezi în poezie” al lui Alecsandri) mai apar şi în alte locuri înainte de a fi folosite în textele clasice o să mergem invers. De la tot ce e mai banal şi mai comun azi spre texte clasice. Şi ce e mai supus prejudecăţii de lipsă de valoare azi decât textul muzicii numite în mod curent „manea”.

Fără nicio intenţie de reformulare a criteriilor valorice, povestea de mai jos are doar rolul de a identifica unele corespondenţe între versurile manelelor, pe care „intelectualu’” fin s-a obişnuit să le dispreţuiască şi tot ce are mai cult limba română: poezia clasică.

Distanţări şi apropieri

Mai întâi trebuie spus că aproape în fiecare caz în care vor fi identificate motive comune, vom putea să vedem o diferenţă interesantă în ceea ce priveşte intensitatea. Atunci când în poezia clasică motivul era tratat cu fineţe şi lentoare, versurile manelelor măresc viteza descrierii unei scene. Coşbuc în „Nunta Zamfirei” accentuează pe ultima silabă dintre cele 8 ale fiecărui vers: „Trei pași la stânga linișor/ Și alți trei pași la dreapta lor;/ Se prind de mâini și se desprind,/ S-adună cerc și iar se-ntind,/ Și bat pământul tropotind/ În tact ușor.”. Versurile cântate de  Nek şi Nicola Guţă („E jale cu gagicile”) alternează versuri de 9, 7 şi 6 silabe cu şi 8 silabe (de 3 ori în cele 8 versuri pe care le citez aici din refren): „bate, bate, bate tobele/ se rup gagicuţele/ bate, bate, bate toba tare/ au dat drumu la motoare// ce facem cum facem/ la noapte un chef sa tragem/ unde, unde mergem/ gagicute sa ne-alegem”. Merită remarcată şi preferinţa pentru versuri încheiate în silabe neaccentuate (feminine) în cazul manelei contemporane. Acest lucru este determinat şi de nevoia de a lungi melodic finalul de vers. Continuă lectura Câteva manele sau despre clasicismul de consum (I) →

Un coleg mi-a împrumutat volumul privind „Istorii literare şi artistice 1969-1989” din Cartea Alba a Securitatii. O sa pun din cand in cand cate ceva aici, cu precizarea, necesară, că fiind vorba despre note informative şi documente ale unei instituţii de represiune, nu înseamnă în mod automat că ar reflecta realitatea. În schimb creează nişte paralelisme interesante între modul în care sunt deformate acum cuvinte şi intenţii şi metoda instituţiei pomenite.

Fragmentul de mai jos m-a surprins prin apetenţa pentru abordarea „tabloidă” şi pentru câţiva termeni care au rămas şi azi în discursurile înţelepţilor de ocazie.

1 noiembrie 1978

Sursa a fost prezentă în zilele de 18, 19 şi 20 octombrie 1978 la Colocviul Naţional de Poezie, ţinut la Iaşi. A reţinut următoarele aspecte care au caracterizat atmosfera de desfăşurare a lucrărilor:
În prima zi a luat cuvântul Geo Bogza, care a recitat două poezii cu caracter pornografic, una compoziţie 1928 (un „marinar” care merge a „curve”), iar cealaltă 1978. Poeta Florica Mitroi de la Iaşi l-a criticat cu vehemenţă, Geo Bogza adoptând o atitudine de indiferenţă. Când a apărut la tribună Dan Deşliu, din fundul sălii se striga: „Lazăr de la Rusca, neostalinistul”. Zgomotul nu a încetat decât în momentul în care Dan Deşliu a renunţat la cuvânt. După cuvântul Ninei Cassian, a apărut la tribună Ion Drăgănoiu de la T.V., care a apostrofat-o cu următoarele cuvinte: „Uite evreica, calul care merge în Deltă… ne dă lecţii de patriotism” etc. Nina Cassian a fost obligată să iasă din sală. Poetul Dan Verona l-a atacat apoi în termeni foarte tari pe George Ivaşcu, calificându-l „o fosilă care a făcut puşcărie şi care se culcă la vârsta lui cu funcţionarele”.
(…)
Poetul Ştefan Augustin Doinaş, în cuvântul său, a arătat: pentru a publica ceva trebuie să vii cu cota de poezie patriotică, care este obligatorie; a fost desfiinţată cenzura, dar în locul ei a apărut mafia formată din agenţi culturali pigmei, veleitari şi trâmbiţaşi; scriitorii sunt loviţi, în schimb amatorismul este încurajat; au luat fiinţă clici, camarile de edituri; aici se fac afacerile mari, unii devin chiar milionari. comisia de litigii a Uniunii Scriitorilor nu a luat fiinţă nici până azi. Nicolescu Vasile, (sic) a încercat să îl combată, dar a fost huiduit de participanţi. Radu Popescu, directorul revistei „Teatrul”, a fost întrerupt în cuvântul său de poetul Darie Novăceanu, care a început să bată din palme, să facă gălăgie, fiind în stare de ebrietate. Radu Popescu a fost silit să coboare de la tribună. Laurenţiu Ulici l-a rugat să urce din nou la tribună, dar n-a mai reuşit să facă acest lucru, fiind huiduit de sală.
Un grup de poeţi tineri, „pletoşii ogari”, i-au reproşat „că nu are ce căuta la colocviul de pozie, întrucât se ocupă de arta dramatică”.
(…)
În sală s-au făcut auzite strigăte de ca:”vrem dreptate, suntem sătui de discursuri”. Părerea unora relativă la coloviu este că acesta a reprezentat o răbufnire plină de pornografie şi vulgaritate, o dezlănţuire a mahalalei, numai ciomagul mai lipsea. Condiţiile oferite de organizatori, din punctul de vedere al cazării, mesei, transportului, au fost excelente, participanţii fiind foarte mulţumiţi.

Cartea Alba a Securitatii „Istorii literare şi artistice 1969-1989” (1996) p.141-142

O prezentare a sculpturilor in lemn semnate de Willy Verginer a postat Cosmin Năsui pe site-ul Modernism.ro într-o galerie impresionantă. Pe cât de figurativă, pe atât de surprinzătoare şi poetică.