Aşa cum ştim, despre poezie toată lumea are o parere, fie că este vorba despre aurolaci ori de profesorii de lucru manual. Şi nici nu este rău că este aşa. Atunci când un comentator, fie el profesionist ori ocazional, îşi arată nemulţumirile legate de o carte de poezie, nu prea ai ce să îi faci pentru că oricine ştie că în gustul omului nu poţi să faci mare lucru. Si acelasi lucru se spune despre nasul tot mai folosit in critica de intampinare. Daca strambatul din nas pare o moda inofensiva, felul in care nasul este pus sa tina locul judecatii critice avand ca singur criteriu un fictiv „bun gust” (complet in afara judecatii fie ea si estetica) poate sa fie induiosator. In schimb ne spune foarte multe despre obsesiile si universul traumatizat al celui care comenteaza poezie.
Lucrurile se complică, insa, atunci când se pune problema unei cărţi care bietului comentator i-a plăcut, dar acesta nu prea găseşte cuvinte in care să descrie ce a citit aşa că îşi dezvăluie comoara de clişee şi judecăţi stângace. Inca si mai riscanta este judecata de gust atunci cand este vorba despre o carte care chiar reuseste sa atinga puncte importante din existenta poeziei azi.
Este cazul unui articol publicat de curând de Observator cultural nr 581- 1 Iulie 2011- dacă am lăudat un alt articol publicat acolo de ce să nu vorbesc şi despre unul care îşi dă cu stângul în dreptul?). „Intrarea în zonă” este o cronică la unul dintre cele mai importante volume de poezie publicate în acest an, „Unelte de dormit” de Ioan Es Pop. Poate se vor găsi şi comentarii încă şi mai incoerente, dar tânărul critic la care ne referim aici are neşansa de a-şi fi formulat destul de clar premisele comentariului său la cel mai recent volum al lui Es Pop: „ne va arăta fie inerţia şi epuizarea poetului, fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă”. O premisă, orice ar spune răutăcioşii, totuşi de bun simţ, mulţi autori chinuiţi de incertitudini jinduind pe buna dreptate după acest gen de adjudecare a verdictului critic.
Şi totuşi cât de gol este comentatorul?
Din păcate paragraful următor al cronicii ne aruncă în plină demenţă senilă a discursului pseudo-critic. Brusc, suntem în teritoriul recomandărilor: „De observat prudenţa strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru şi o perspectivă dominantă, aşa cum procedase în cărţile din anii ’90.” autorul reuşind performanţa de a confunda firul narativ cu un eventual „fir creativ” (orice ar însemna această expresie).
Cum neclaritatea este foarte posibil să fie conştientizată în momentul de luciditate imediat următor, comentatorul găseşte de cuviinţă să îşi explice accesul de delir terminologic: „pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale” formulează criticul literar împrumutând un termen din topul clişeelor din arta plastică. Sigur, oricine împrumută sau fură de unde crede că îi foloseşte dar însăşi fraza în care micul abuz este săvârşit aici arată că mobilul scamatoriei este numai aflarea în treabă: „pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale, dezvoltîndu-şi propria suprafaţă, cu o densitate specifică” spune dezorientatul comentator şi sunt sigur că nici măcar cei mai pasionaţi cititori nu mai ştiu despre ce vorbeşte autorul nostru mai ales că textul cu pricina continuă în aceeaşi notă: „Legăturile de ansamblu sînt destul de laxe.”
Vă amintiţi inepţiile din manualele comuniste?
Dacă nu vă amintiţi eternele „autorul vrea să spună” şi „condiţia poetului” nu aţi pierdut mare lucru pentru că articolul despre care vorbim o să ne facă o demonstraţie nou nouţă de comentariu aberant.
Astfel, aflăm despre volumul lui Ioan Es Pop că poemele „sînt grupate după cîte un subcriteriu care le diferenţiază în raport cu celelalte: un subcriteriu tematico-stilistic. (sic!)” iar cei care nu au înţeles ce îşi doreşte comentatorul sunt lămuriţi imediat: „Fiecare secţiune va fi o încercare, diferită de celelalte, făcută dintr-un anumit unghi, în poligonul poetic al volumului.”
Continuă lectura Despre poezie. critica din fundul curţii