Arhive etichete: poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti

carte

Radu Vancu a reuşit o disecţie exemplară a ideilor din "poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti"

Lasă un comentariu

De când am debutat, câteva cronici m-au făcut să îmi ţin respiraţia. Am păţit asta atunci când Octavian Soviany şi Al Cistelecan au scris despre „fetiş”, la recenziile lui Paul Cernat, Alexandru Matei sau Marius Chivu pentru „Corpuri româneşti”. Pentru „poetic” m-am bucurat foarte mult atunci când Alex Goldiş şi Adina Diniţoiu au găsit chei pentru poezia de aici. Radu Vancu, însă, m-a făcut să mă înroşesc de tot ca şi cum aş fi fost surprins asupra unei fapte pe care o făceam pe ascuns. A aplicat o grilă de lectură pe care, deşi o speram, nu cred că aş fi fost în stare să o aplic eu însumi şi m-a făcut să-mi amintesc de lucruri pe care le uitasem după ce am scris. Dacă vreţi să vedeţi cum arată o disecţie a volumului „poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti” folosiţi link-ul de mai jos.

Există însă în poetic. cerul din delft şi un la fel de ofertant nivel logopoetic, ţinând de ceea ce Pound numeşte „dansul intelectului printre cuvinte” sau, mai puţin metaforic, de ceea ce am putea desemna drept latura ideologică (id est, teoretică şi conceptuală) a poeziei. Efortul teoretizant al lui Ţupa e vizibil şi a fost amorsat încă de la bun început, însă nici una dintre cărţile lui anterioare nu era atât de coerentă sub acest aspect precum cea de faţă. Iar logopoeia lui Ţupa e rezumată exemplar în logo-ul poeziei lui, asumat deseori  şi aşezat ca memento pe coperta a patra a cerului din delft: „poemul meu eşti tu”. Propoziţia aceasta e piatra unghiulară a poeziei relaţionale ori, mai exact, a poeticilor relaţionale teoretizate şi asumate insistent de Răzvan Ţupa de-a lungul ultimilor cinci-şase ani. Expandată, ar suna astfel: „poemul meu e relaţia dintre mine şi tine”, sau „poemul meu nu sunt numai eu” – ceea ce e totuna cu a spune „poemul meu nu sunt eu”. Şi abia înţeleasă astfel se vede cât de scandaloasă e, în context douămiist, această propoziţie simplă: într-o generaţie a poeticilor personale, când nu de-a dreptul hiper-personale, Răzvan Ţupa  este singurul care asumă o poetică trans-personală (adică aproape impersonală, nu?). Poemul nu e o demonstraţie a unei „probleme personale”, ca la biografişti, nici o ostentaţie a „vitalei histerii” proprii, precum la neoexpresionişti; el e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu (poetic) şi un tu (cititor). Dar, pentru a permite accesul celui din urmă în spaţiul poemului, cel dintâi trebuie să se retragă corespunzător. Relaţia presupune diminuarea eului pentru a face posibilă prezenţa tu-ului.

scrie Radu Vancu în Euforion

carte

Darie Ducan scrie despre "poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti"

Lasă un comentariu

Perspectiva pe care un poet o poate avea din postura de cititor de poezie este întotdeauna specială. Dmitri Miticov a semnalat cartea la apariţie, după ce analizase foarte atent elementele de până acum. Aşteptam de mult prima cronică a unui poet pentru „poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti”. Şi ea a venit acum, cu surpriza redeschiderii unui angajament pe care ma tot chinui sa mi-l asum de ani buni.

Printre iluziile pe care le cultivă discursul public asupra poeziei de azi se numără şi listele de poeţi importanţi. În realitate poezia contemporană (asemenea poeziei din orice vreme) funcţionează în mai multe dimensiuni, din păcate aproape etanş separate unele de celelalte. Darie Ducan este unul dintre cei mai prolifici poeţi de azi. La 24 de ani are 10 volume publicate şi zeci de premii. Poezia lui deţine o poziţie centrală  într-o zonă a literaturii pe care ,de obicei, nu o găsim  abordată în cotidienele de mare tiraj. De ani buni îmi doream să găsesc o formulă prin care să putem trece peste graniţele ce despart zona în care este cantonată poezia sa de „lagărul” poeţilor zilei. Până acum eu nu am reuşit. În numărul de pe luna aprilie al revistei Vatra Veche (p.26) a publicat o cronică la „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” în care subliniază importanţa pe care lectura unui poet o poate da oricărei cărţi pe care o citeşte. Îi sunt astfel recunoscător pentru deschiderea pe care o arată pentru demersul din „poetic.”

Răzvan Ţupa nu scrie deloc o poezie memorizabilă. E printre foarte puţinii poeţi de după anul 2000 care lucrează cu o seninătate caustică în marele său lobby către receptor, cu o altă categorie de efecte. Probabil acesta e unul dintre motivele originalităţii sale.  „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” e o carte care continuă şi diversifică serialismul său poetic, nu atât de elaborată precum corpuri româneşti, Cartea Românescă, 2005), dar mai interesantă sub aspect literar. Dacă precedenta lui carte era un comunicant problematic, cu o notă mai mică de discursiv şi cu o mai mare cantitate (hiperrafinată) de afect – până la urmă acestea sunt rămăşiţe benefice din poezia americană, trecute prin toţi poeţii importanţi de peste ocean şi plecate de la Whitman –, aceasta este mai degrabă o culegere decât o carte, o culegere a serialismului său, a ultimilor ani.
Mai departe cronica în Vatra Veche pa lagina 26
carte

"Poezia în spaţiul public" sau cronica unui critic ideal pentru "poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti"

Lasă un comentariu

Adina Diniţoiu a scris în Observator cultural despre „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” şi îi sunt recunoscător pentru că este un critic de care cartea avea nevoie.

Anul 2011 a fost, într-adevăr, un an foarte bun pentru poezie. Printre apariţiile sale demne de interes s-a numărat şi volumul lui Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti(Casa de Editură „Max Blecher“). E vorba de cea de-a treia carte a poetului, după volumul de debutFetiş (2001) şi Corpuri româneşti (2005). E de spus şi că volumul de debut a apărut într-o ediţie revăzută în 2003, sub titlul, simptomatic, de Fetiş – o carte românească a plăcerii. Înainte de a vorbi despre cel de-al treilea volum de poeme, trebuie spus că Răzvan Ţupa (n. 1975) ocupă o postură şi o poziţie interesante în actualul nostru peisaj poetic. Deja din titlul ediţiei revăzute a cărţii de debut, e vizibilă încercarea de a trece de la domeniul privat, intim al poeziei la spaţiul public, social şi chiar naţional („românesc“) – cu riscurile de rigoare – al poeticului, dimpreună cu efortul de cuprindere teoretică a fenomenului poetic contemporan (în conceptualizarea a ceea ce el numeşte „corpurile româneşti“).

mai mult aici.

util

Alex Goldiş identifică mirajele şi angoasele din volumul "poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti"

Lasă un comentariu

Criticul literar Alex Goldiş analizează „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” şi găseşte instrumentele potrivite pentru a parcurge volumul fără să se rătăcească niciun moment între textele capricioase de acolo.

Încă de la început, de altfel, Răzvan Ţupa era interesat să tematizeze şi să testeze, prin cărţile sale, capacităţile „comunicaţionale” ale poeziei într-o perioadă când literatura şi-a cam pierdut şi la noi rolul în societate. Volumul de debut, „Fetiş”, dar mai cu seamă „corpurile româneşti”, experimentau modalităţi de depăşire a caracterului linear şi literal al mesajului poetic din dorinţa de a reconecta poezia la sensibilitatea tehnică de azi. Mirajul suprem al lui Răzvan Ţupa, testat ca atare în câteva happening-uri, e poezia-video, capabilă să capteze întregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient.

textul complet pe blogul revistei Cultura.