In cadrul Zilelor de Poezie „Constantin Virgil Banescu” am avut ocazi a unui Exercițiu relațional pornind de la poemul „Cantec pentru Estera (16)” de Constantin Virgil Bănescu. Desigur ca, asezand aici o parte dintre discutii si textele elaborate la Targoviste va invit sa continuati discutia ca si prelucrarea textului pentru a obtine variante personale.

A. Impărțirile poemului

Participanții au propus propriile opțiuni de lectură asupra poemului. 

1. Vlad
– Prezentarea situatiei pana la „androgin fara de ea”
– Conflictul până la prima sintagmă „trupul de iudeu”
– Asumarea situatiei

2. Diana Căpraru, Nicoleta Petrariu
– exterior
– Interior

3. Cristi
– trup+suflet
– Suflet+partener de dialog

4. Marina pana la cafea -trup
– Suflet
– legatura, de la „Daca vrei sufletul meu”  

5. Ilinca
– pana la „Trupul de iudeu” (primul) Expunere
– Personalizare

6. Radu

7 Lucruri lumesti amana-mi-as trupul meu
Dezvoltarea ipotezei

B. Elaborarea variantelor personale.

Au participat cu propuneri şi variante Vlad, Marina, Radu, Cristi, Ilinca dintre finaliştii concursului şi Nicoleta, Roxana, Diana, Samira de la Grupul Şcolar „Voievodul Mircea” din Târgovişte.

C. Lectura textelor

Premiile ediţiei 2012 a Zilelor de Poezie Constantin Virgil Bănescu au fost:

Premiul „Constantin Virgil Bănescu” – Vlad Pojoga din Sibiu

welcome, my son, welcome to the machine.
capetele se leagănă
brichete
o melodie lentă
nu avem voie să ne uităm în sus
lovim cu târnăcoapele
într-un zid
pe care nu-l vom doborî niciodată.
krokodilul se strecoară în măduva noastră
ca spionii stasi
ne vinde hainele prietenii amintirile.
clipele mult prea îndepărtate când încă părea
că locul nostru e aici.
clipele în care
we seven kids we almost died
un bătrân în slip ne salvează
de hainele noastre călcate la dungă
codeina şi povestea cu zâne
în care fugim de krokodil şi
nu ne ajunge din urmă.
un district plin de dubstep-ul
care ne curge din gură.
o plajă pe care viaţa eşuează
sub formă de balene.
kroko roade din noi.
kroko roade din noi.
kroko roade din noi.

Premiul Primăriei Municipiului Târgoviște – Alexandru Văsieş din Bistriţa
Gin

Cutia pentru sandvici
am împins-o spre colegul
fără să-mi iau ochii
de pe tricoul lui
The analogies found under the influence of a stimulus which can be called, must be ignored, because they can seduce you for an indefinite period.
(unknown source)
Dar el privea către mal, către familie

Platforma zumzăia, colegul –
despre pescuitul cu taică-so,
ferindu-se de cuvîntul copilărie
Povestea cu faţa la mine
cu ochii în altă parte
plini de strălucire, ca dinamita
Dinamita, care ne făcuse loc, apropiindu-ne
Creatoare de condiţii

Nu mai ieşise nimic de multă vreme
Ziua trecea,
braţele colegului – muncă & mîndrie,
forţă spurcată, de la ţară.
Dar ajunsese aici, ca şi mine,
mă lăsa să-i povestesc despre orice
în timp ce-şi freca pungile de sub ochi,
respirînd pe gură, coborîta buză inferioară,
senzaţia comuniunii.

Am vorbit zi de zi, am vorbit
să venim noi de-acasă,
dacă nu se poate de pe platformă
în zori noi vom reuşi, căzusem de acord.
În minte era altfel. Oricum,
rămîne fotbalul, criza,
berea de după.

Poveşti & siguranţă în înţelegere –
Mulineta deasupra apei
n-a mai făcut cercuri
Cîtă pace-n dimineaţă, mîlul s-a întărit.

Neglijenţa cu inelele, cu mandrina
Neglijenţă acoperită

Colegul a doborît ţînţari
(ah, pielea lui foaie de cort,
tăbăcită de soarele de otavă)
întinşi în iarbă am mai schimbat idei.

Dintr-o dată, Cega s-a ridicat la suprafaţă
de n-am mai ştiut cum să adunăm
Nepregătiţi am cărat în spate,
după putere,
vorbind în sfîrşit despre mame,
taţi, despre biciclete, colecţii şi competiţie,
convinşi că de-acolo venise – dinamitard întîrziat –
şi se înclinase totul în favoarea noastră
Că mîlul odată întărit, se poate călca.

Premiul Teatrului Municipal Târgoviște – Cristi Cotarcea
***

urmele de cretă din tavan
îmi amintesc de uriaşii
moi şi singuratici
îngenunchiaţi în mijlocul
caravanelor cu mirodenii.

Premiul Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa – Dan Dediu
Pogo

acum patru zile în timp ce căutam pe google
să aflu mai multe despre Bushido codul războinicilor
japonezi
uşa din cameră s-a deschis încet aşa cum ai răsfoi o pagină
dintr-o enciclopedie groasă şi afară o ploaie mocănească-
pe hol era taică-miu cu lacrimi în ochi pe moment nu am înţeles
nimic şi nici nu eram sigur că vreau
vorbea deja cu frate-miu încercând să îi explice printre lacrimi un om
de 90 kg tremurând ca un copil bătut nu îl mai văzusem de câţiva ani
amândoi la fel de impasibili
ne uitam unul la altul şi nu ştiam ce să îi spunem.

“v-am pierdut şi pe voi. eu sper că nu.”
am aflat ulterior că femeia cu care trăia de vreo şase ani
l-a părăsit şi s-a tirat în Italia i-a ars hainele şi i-a luat cheile de la casă
la fel cum ne-a lăsat şi el când aveam şase ani şi mă uitam la Caracatiţa-
atunci s-a auzit doar o uşă trântită în urmă
ca bufnitura unei cărţi groase pe ciment (şi mai apoi vociferările mamei în bucătărie,
robinetul deschis, o italiană stâlcită din televizor). la fel cum avea
s-o facă şi acum plecând în Suedia, în construcţii. “când pleci”-l-am întrebat.
“în seara asta. la 1.20 am tren”

ne-am salutat şi am închis uşa după el. încă mai plângea
în timp ce cobora scările.
nu i-am spus nimic din ce aveam să îi spunem. ne-am întors în cameră:
am închis o uşă, am deschis alta. nu era nici ură, nici înţelegere.
după câteva minute frate-miu îmi arată o vânătaie la ochiul stâng şi îmi explică
despre dansul Pogo.

Premiul Societății Scriitorilor Târgovişteni – Ilinca Pop
zidul de carămidă
visul în care mamaia mă ţinea în braţe
s-a terminat puţin după 12
aşteptam să se termine ca să mă pot trezi

m-am bucurat că am avut şi eu un vis
în care nu făcea filme porno
nu scotea şerpi din pungi de plastic
şi nu mergea în somn
într-o hală de peşte

afară mamaia întindea pe sârmă
hainele unei echipe de fotbal
mi-a spus că de la un timp o dor mâinile
când a scăpat cârligul într-un tufiş
se ţinea cu o mână de sârmă
cu cealaltă căuta după cârlig

ce diferenţă de perspectivă
a sârmei despre tricou
a tufişului despre sârma
a zidului de caramidă înalt
de pe care se uită la noi o pisică

Premiul Bibliotecii Județene „I. H. Rădulescu” Dâmboviţa- Radu Niţescu
i am legend

ziua întâi. fără toarte

i am a survivor living in new york city
i am broadcasting on all AM frequencies
i will be at the south street seaport everyday at midday
when the sun is at its highest in the sky
if you are out there
if anyone is out there
i can provide food
i can provide shelter
i can provide security
if there is anybody out there
anybody
please
you are not alone

încă îmi amintesc numele meu
acel constantin
după care striga mama

nu am fost niciodată normal
la naştere aveam mâinile prinse într-un nod
ca un cordon ombilical pe care
obstetricianul nu s-a priceput să-l desfacă

acum mă descurc cum pot
beau lapte dintr-o cană fără toarte
cu paiul

pot să-ţi mângâi dacă vrei
pe rând
câte-un obraz

să-ţi spun de incendiile care m-au făcut să cresc singur
ca o biserică
au venit deodată beţi cu torţele în mâini
ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul

aveam nevoie de mâncare
au zis: uite mâncare

o ladă cu fructe şi viermi
transformată în douăzeci de lăzi goale
prin geometria foamei

am vrut să renunţ la pământ
ca la o corabie veche

să o iau de la început altundeva
cu o femeie
numită reea

taie-mi picioarele dragul meu
am fugit la timp
din nou

să-i spun într-o seară
am făcut planurile cabanei azi
va avea vedere spre est

să-i cuprind mâinile pe creastă
when the sun is at its highest in the sky

i will be at the south street seaport

Premiul Grupului Şcolar „Voievodul Mircea” Târgovişte – Marina Popescu

Facts of life 3 / O să purtăm haine subţiri şi totul o să fie foarte frumos

Oamenii sapă adânc, au nişte freze uriaşe,
construiesc metrouri secrete între sufletele lor.
Praf, praf, praf
straturi, straturi, pământ,
copaci dezrădăcinaţi,
apoi
o cruce a cuiva decedat la 1929
pesemne aici a fost cândva cimitir,
ne putem aştepta şi la chestii de genul ăsta
atunci când pătrundem atât de profund,
pentru că istoria este mai mult legată de adâncime decât
de orice altceva.

Cine eşti tu şi de ce mi-ai ucis copacii?
Teii copilăriei mele aruncaţi
undeva într-un depozit rece şi umed la periferie
câinii-lup vin repede lângă porţile mari,
îmi arată colţii, iar eu mă gândesc
la ultimul ceai pe care l-am băut
nu-mi amintesc când
îmi amintesc doar aroma.

Teii adolescenţei mele, trunchiurile lor greu de escaladat,
o maşinările bizară le toacă fin, le transformă în hârtia
pe care se va tipări primul meu volum de poeme,
iar asta nu mi se pare deloc corect & moral.

Aerul călduţ,
praful călduţ care mi se lipeşte uşor de rochie.
Flashback: motanul fără un ochi frecându-se de blugii noştri
acolo, printre casele de pe Av. Petre Creţu,
firele albe de păr – nişte conectori subţiri între noi
am râs puţin, le-am scuturat cu mâna
după care am studiat în continuare arhitectura zonei.

Ţi-am spus că totul va fi frumos:
aerul călduţ, soarele ca un motan năpârlit,
praful care aderă uşor pe suprafaţa noastră,
palmele umezite de strânsoare
şi toţi oamenii ăştia din jur
încercând să se conecteze prin tuneluri complicate.