Critica imprecației pure

Să demontezi prin imprecații demersurile altora a devenit o normă de comunicare. Vezi politicieni care își aruncă vorbe grele, vedete create pe baza reproșurilor, activiști de toate felurile pierduți în logica usturătoare a pamfletului si asa mai departe. Sigur că nu lipsesc nici legitimările unei tradiții a genului, revendicările stilistice și tot ce e nevoie pentru acreditarea unui comportament. Dar, în final, rămânem cu clișeul.
Și atunci când imprecația devine normă, nici măcar dacă ai dreptate nu mai contează. Nici talentul, nici priceperea din punct de vedere stilistic, nici justețea aprecierilor nu mai ajung să diferențieze (altfel decât literar) un demers justificat de nefericitele exerciții de băgare în seamă.

Cum poți să fii talentat și discutabil în același timp
Oricine poate să își imagineze ce și cum ar trebui într-un moment sau altul. De curând, am citit o cronică la un volum de poezie publicat anul trecut. Textul se încheie cu inevitabila judecată privind valoarea cărții analizate: “De o valoare literară discutabilă, debutul lui Ion Buzu este, totuşi, dovada unui talent în plină fermentaţie creativă”. Dan Liviu Boeriu, cel care semnează cronica, pare să fi mutat pe spatele tânărului poet judecata esențială care cândva privea poezia lui Păunescu. Scriind despre un poet pe care el însuși îl consideră “Stăpân pe tehnicile cu care vrea să își seducă publicul”, cu rare stângăcii, criticul reușește să catalogheze stilul lui Buzu ca “pueril şi lipsit de o minimă şi prudentă gravitate”. Aici paralela cu receptarea talentului lui Păunescu s-ar cam bloca pentru că facil putea fi considerat acel poet, dar pueril, mai greu.
Și totuși cronica reușește să facă mai multe lucruri în același timp. Criticul recunoaște că ar fi foarte ușor să desființeze volumul scoțând din context citate. În același timp, chiar aceasta este metoda pe care o folosește dar nu neapărat pentru a defini reperele volumului pe care îl analizează, ci pentru a contura propria viziune asupra literaturii. Mecanismele imprecației automate ne-ar impune acum să spunem că așa ceva nu se face. Dar ne-am înșela din start, măcar pentru că autorul cronicii exact asta face.

Poate că este vremea pentru nivelul următor
Textele critice de acest fel pot să fie considerate enervante sau ridicole, la fel ca și invazia de imprecații și desconsiderări din discursul public, însă ele spun mult mai mult atunci când încercăm să înțelegem care este viziunea ce îl mână-n luptă pe certăreț. Desigur, nu putem să avem pretenția să redăm vreodată complexitatea proceselor afective care dau naștere acestor judecăți, dar este destul de ușor să înțelegem care sunt reperele după care se ghidează autorul.
Dacă sugestia necesității unei “minime si prudente gravități” atuni când e vorba despre poezie în secolul XXI poate să pară o influență vagă a rigorilor impuse de comentariile din ciclul gimnazial, altfel stau lucrurile atunci când avem de-a face cu sfaturile părintești oferite de critic. După ce, cu o generozitate deopotrivă civilizată dar și demnă de o cauză mai bună, criticul se arată dispus să treacă peste “derapajele & inadecvările sale stilistice”, vine și cheia de aur a relevanței literare din punctul de vedere al lui Dan Liviu Boeriu: “Dacă formei i se va adăuga şi fond, poate că lucrurile vor cunoaşte o evoluţie îmbucurătoare”. Brusc, orizontul se luminează și înțelegem sursa tristeții: este foarte greu să citești și să analizezi poezie atunci când conceptele tale sunt împrumutate fără niciun fel de discernământ de la Titu Maiorescu. Și este greu nu doar pentru că ar fi vorba de concepte vechi, ci, mai ales, pentru că raportul dintre formă și fond este o problemă rezolvată de multă vreme în literatură, chiar și în cea română, dacă vrem să ne amintim de definirea modernismului din perspectiva lui Lovinescu. Dar criticul ae dreptate: pentru sfârșitul secolului IX, poezia lui Ion Buzu s-ar putea să fie prea puțin literară. Când ne gândim care sunt problemele literaturii azi (și asta este o temă pentru acasă pe care orice elev de clasa a VII-a ar putea să o ducă la bun sfârșit cu o simplă căutare pe google) ne dăm seama, totuși, că elanul pedagogic al criticului care folosește instrumente inadecvate explică doar dialogul dintre surzii care se înjură pe toate planurile discursului public.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: