A scris poemul care a dat titlul uneia dintre cele mai cunoscute antologii de poezie românească din ultima jumătate de secol, ”Aer cu diamante” (alături de Mircea Cărtărescu, Traian T Coșovei și Ion Stratan). El le-a făcut cunoștință Dorei și lui Nichita Stănescu, a fost arestat pe 21 decembrie 1989, a fost unul dintre cei care au scos pe piață revista Academia Cațavencu, îl vezi la televizor comentând actualitatea politică.
A debutat cu poezie în 1981 cu volumul ”Cântece de trecut stada”. În 1990 a publicat volumul de poeme ”Înnebunesc și-mi pare rău”, revenind editorial cu o nouă carte de poezie abia în 2019 cu ”Jos realitatea!”. Coordonează ateliere de scris creativ și a publicat proză în ”Fraier de București”, ”Povestiri cu final schimbat” și „Sînii verzi”.
Cea de-a șasea ediție a Nocturnelor de Poezie Contemporană organizate de ARCEN a debutat pe 31 iulie cu seara dedicată poeziei lui Florin Iaru.
— Cât de complicată a fost și este relația poetului cu publicul său în România?
În general, scriitorul român îl disprețuia pe cititor. Cititorii erau ceva inutil în această ecuație. Contau contractul cu editura și banii care veneau din cărți și tirajul. Cam asta era toată povestea atunci în ’90 și ceva, la suta de cazuri. Din fericire, Nichita, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu și cei care au fugit la sfârșitul anilor ‘60 aveau o altă atitudine pentru că ei scriau în general ca să fie citiți de cineva. Și eu mi-aș dori să fie citiți de mine cei care sunt aici. De-aia nu-mi permit să vă ignor sau să vă disprețuiesc, așa cum se întâmpla în România. Și în momentul de față e o atitudine românească, foarte mulți scriitori își disprețuiesc cititorii. Pentru ei cititorii nu contează. Pentru ei contează propriul lor geniu și dorința de a obține premiul Nobel cu acest geniu.
— Ce se câștigă și ce se pierde în schimbarea asta de perspectivă?
Știți ce se întâmplă? Un poet îmbătrânește. Toată lumea crede că poeții sunt nemuritori și că sunt siguri pe ei. Că viața le oferă numai satisfacții și privire către nori, către eternitate. Ce mai au ei până la dumnezeire, un sfânt… Nu e adevărat. Eu cred că un poet adevărat are toată viața lui un tip de nesiguranță și un tip de orgoliu. Virgil Mazilescu a fost citit toată viața lui de maximum 300 sau 400 de persoane. El știind că scrie pentru un public mic, își dorea din suflet să citească pe stadioane ca Dylan Thomas. Voia, visa lucrul ăsta. Așa și eu. Dar eu înțeleg despre ce e vorba. Fiind curios de mic copil, m-am băgat în tehnică. Am zis că toate lucrurile trebuie separate. Când am reparat prima dată un fier de călcat, de bucurie că am reușit am sărit pe masă. Pe masă era un cristal care s-a spart. Paguba a fost mai mare decât fierul de călcat reparat.
— Ce a rămas la fel față de momentul debutului tău în România?
Pe vremea la care eram de vârsta voastră nu-mi puteam trăi viața mea (proprie). Viața mea era scrisă de organele de partid. Era scrisă în Scânteia, în consfătuiri… Dar și viața voastră este scrisă de cei care țin steagul sus și spun ”așa trebuie să gândiți”. Foarte multă lume ajunge să gândească folosind cuvintele altuia. Gândim, de foarte multe ori, cu ceea ce ni se pare corect să gândim. Și asta nu e viața noastră. Am citit povestea unei infirmiere care a lucrat la cazurile bolnavilor terminali. Sunt cei care așteaptă să moară și sunt îngrijiți cum e și normal, de câte un om care are nervii și stomacul tari. Persoana de care vorbesc, o infirmieră, a stat de vorbă cu fiecare dintre oamenii care mureau. Toți, absolut toți au regretat că nu și-au trăit viața.
— În 1990 apari în documentarul ”Piața Universității” citind un discurs de la balconul de la Arhitectură…
Nu știam să vorbesc liber. Acum 30 de ani habar nu aveam că ideile au și ele o ordine. M-am căcat pe mine de frică.
— A fost mai rău decât atunci când ai fost arestat în timpul revoluției?
Mult mai rău, pentru că atunci când am fost închis era clar că viața s-a terminat și urma o execuție. Asta e, când urmează o execuție regreți ceva. Am regretat că nu am băut în viața mea o Coca cola. ”Mor la 35 de ani și nu am băut o sticlă de Coca cola.” O sticlă am avut, dar adusă din Ungaria, goală. În sticla aceea am pus revelator pentru că era perfect închisă și nu prindea aer. Dar când ieși în fața unei piețe pline, 30.000 – 40.000 de persoane, poți să fii oricine, e foarte greu. Eu citeam ideile principale și restul încercam să îl povestesc de la mine. Aveam o experiență bună de vorbit de la Cenaclul de Luni. Asta dezleagă limba, îți încheagă fragmente de discurs, te face atent la atenția publicului, poți să vezi când se plictisește, când e atent. De fapt tu vrei să spui ce te frământă pe tine. Degeaba vrei să spui dacă oamenii care se uită la tine nu te înțeleg sau nu izbutești să le atragi atenția. Eu fac cursuri de scriere creativă și le spun un singur lucru: trebuie să atrageți atenția celor care vă citesc. Le-ai atras atenția, vor merge cu tine.
— Când ai publicat ”Jos realitatea!”, într-o cronică ți s-a reproșat că folosești imagini, sintagme ce țin de realitate care sunt depășite, care acoperă o realitate a poeziei din România anilor ‘90. Cum te-a atins acest lucru?
Mă întâlnesc cu foarte mulți oameni și mai tineri și mai maturi care cred că ei au inventat sexualitatea. I-aș invita să citească Kama Sutra. Și vor descoperi că lucrurile pe care cred că le inventează sunt acolo de trei mii de ani. Oamenii nu inventează nimic, ei doar cred asta, și e bine că se gândesc așa, că pot schimba lumea. E foarte mișto să crezi că poți să o schimbi. Însă l-aș întreba pe fiecare cum vrea să o schimbe. În 1990, pe 13 decembrie, când era comemorarea lui Nichita Stănescu în casa lui, invitat de onoare a fost Marian Munteanu, eroul Pieții Universității, omul bătut acolo. A intrat acolo, tânăr, cu părul creț. Primele cuvinte pe care le-a spus au fost ”Noi trebuie să construim un om nou”. În clipa aia mie mi-a căzut hazul. Tot ”omul nou”?! Noi ieșisem dintr-o epocă în care se construise ”omul nou”. Mă săturasem de ”omul nou” până peste poate. El a zis că nu e același ”om nou”, că va fi un alt fel de om nou. Mulțumesc, nu. Celor care vor să facă o lume nouă, să o îndrepte, că ea chiar trebuie îndreptată, le spun doar atât: ce este omul, de unde vine și încotro se îndreaptă? Eu cred că omul ”ori e ceva, ori vine de undeva. Și merge naiba știe unde”. Atât! Singura lui datorie e să fie fericit în viața asta. Nu să îndeplinească ordinele altcuiva. Nu să îndeplinească cincinalul la moralitate, la sexualitate, la rasism. El trebuie să își trăiască viața, pentru că alta, pe lumea asta, nu are. În 1985 eram magazioner. Țineam magazia de cărți, le furnizam la librărie și mai vindem din ele. Aveam un client care cumpăra doar cărți foarte bune. În 1987 mă invită la masă. Ajung acolo, masa frumoasă, ca pentru un gestionar de nădejde. Văd acolo toate cărțile pe care i le vândusem cu banderolă. Păi, zic, nu le-ai citit? Nu, zice, am să le citesc la pensie.
— Ai ales altfel primul poem din cel mai recent volum față de cele publicate în volumele tale din anii ‘80?
Poeții îmbătrânesc. După ce sunt nesiguri în tinerețe, după ce vor să răstoarne lumea, după ce dărâmă în dreapta și stânga, încep să îmbătrânească sau se maturizează. Atunci spun că trebuie să rezolve problemele lumii, să facă o lume mai bună sau ”un om nou”. ”Eu trebuie să rezolv”, vorba lui Iliescu, ”problemele globale ale omenirii”. Și poeții încercau, după o anumită vârstă, să rezolve probleme de tipul ”ce este omul”, ”ce este dragostea”, ”ce este femeia”, ”ce este ființa”. Ăsta e păcatul cam tuturor poeților care îmbătrânesc. Îmbătrânind și eu am zis că neapărat trebuie să nu fac așa ceva, că trebuie să șochez cititorul burghez. De-aia am făcut așa.
— Ai debutat într-o revistă pentru copii. Când ai ales să semnezi Florin Iaru?
E o poveste personală. Părinții mei au divorțat când eu aveam 7 ani. Nu știu cum e acum, dar pe vremea aia părinții foloseau la divorț copilul ca pe o bâtă. Un părinte lua copilul de picioare și îi dădea în cap celuilalt părinte. Apoi celălat părinte lua copilul mototolit și îl lovea pe primul. În familia mea, mama a fost omul care m-a luat de picioare și a dat cu mine în tata ca să îl sfărâme, iar tata, cam la fel. Am rămas de la șapte-opt ani cu ideea că tata e un om rău și mama, un om bun. Lucrurile nu stăteau chiar așa. Uite cum mi-am ales pseudonimul. Numele de fată al mamei era Iaru. Pentru problemele care par complexe, explicațiile sunt foarte simple. Când nu există nicio explicație, sunt două explicații: bani sau prostie.
