Printre reproşurile care se fac poeziei scrise azi unele se referă la grafie. „De ce nu folosiţi virgula aşa cum trebuie” este una dintre cele mai îndreptăţite întrebări, mai ales că, de multe ori, lipsa semnelor de punctuaţie mai mult încurcă şi crează inutil ambiguitate la nivelul poemului.

O legendă din ultimii 30 de ani ai poeziei româneşti se leagă de o afirmaţie a lui Virgil Mazilescu, potrivit căruia poezia se scrie fără virgulă. Aparent ar putea să fie vorba doar despre o toană snoabă (şi, în multe cazuri ulterioare, chiar la asta s-a ajuns), dar o scurtă privire asupra poveştii virgulei ne va lămuri că lucrurile sunt departe de fi atât de simple. Semnele de punctuaţie nu sunt deloc un dat etern al scrisului, multe dintre ele fiind stabilite abia după ce cărţile au început să fie distribuite în varianta tipărită. De exemplu o teorie leagă semnul exclamării de Aldus Manutius, care se îngrijea de o tiparniţă la Veneţia în 1494. Fiind nevoie să marcheze sensul unor propoziţii scrise cu aceleaşi semne pentru fiecare carte tipărită făcut ca semnul exclamării să fie stabilit prin scrierea verticală a primei şi ultimei literele din exclamaţia „io”, un sunet de bucurie pentru latini. În acelaşi fel prima şi ultima literă din cuvântul latin „quaestio”, întrebare, scrise una deasupra celeilalte au dus la forma semnului de întrebare pe care îl folosim azi. Cert este că, până atunci interogaţia a fost marcată în manuscrise fie prin două puncte (găsit pentru prima dată în siriacă) aşezate unul deasupra celuilalt ori ca un fulger desenat de la dreapta la stânga. Continuă lectura Virgula şi poezia →

Acum doi ani se pare ca am spus nişte tâmpenii la o întâlnire absolut respectabilă despre bloguri. Invitaţii erau absolut respectabili şi, în afară de mine, dupa cum se poate verifica aici in link oameni care stiu nu doar cu ce se gateste ci si cum se serveste blogul ca instrument de orice.

Se pare ca pe undeva nu am fost destul de clar, cu toate ca ma bucur sa aflu si eu acum ca am relaxat atmosfera. Nu ştiu la ce am putut să mă gândesc încât să iasă treaba aia cu „în ce priveşte literatura, pr-ii ar trebui să îşi vadă lungul nasului” pentru că nu mi se pare că sunt vorbele mele.

Până la urmă exact să nu-şi vadă lungimea nasului ar fi treaba pr-ului, mai ales în ce priveşte literatura. Şi spun asta pentru că lungimea nasului este chiar cel mai nefericit instrument de măsură atunci când e vorba despre literatură. Practic, pe asta se bazează toate aburelile literare: „voi să vă vedeţi de lungimea nasului!”. Şi, de obicei, cei care spun asta vor să închidă guri. Şi din câte îmi amintesc eu fix să deschid întrebările interlocutorilor mei îmi doream atunci. Ba chiar i-am descoperit foarte activi în discuţie. Dar, dacă s-a auzit aşa ceva din gura mea, înseamnă că iar am vorbit printre dinţi.

În realitate fix dincolo de nas e locul în care ar trebui să ajungă şi pr-ii şi literatura. Şi ceea ce pr-ii îmi închipui că ştiu mai bine decât literatorii este să evalueze realist cui îi trebuie şi cui nu lucrul pe care îl au ei de prezentat. Cu siguranţă, orice scriitor este mare pentru cineva. Sigur, puţini şi schimbă ceva în ce priveşte posibilităţile expresiei literare. Dar asta ar putea să fie o treabă atât de personală… că n-ar avea de ce să îngrijoreze pe cineva. Contez pe luatul nasului la purtare. Când cineva chiar bate câmpii cu asta, măcar ne amuzăm.

Altfel, ca orice domeniu, si literatura este un teritoriu în care cei care pătrund au nevoie să fie însoţiţi ca să nu îşi prindă nasul în însoţirile fără cap şi coadă, sau chiar, cine ştie să le provoace, ceea ce, în ultimă instanţă face mare parte dintre iluziile şi furtunile de nisip ale zonei. Unul dintre cei mai buni însoţitori este tocmai privirea proaspătă a cuiva care nu este victima idolatriilor şcolare şi poate nu crede că nasul se termină acolo unde i se spune.