Arhive categorii: carte

recenzii, cronici, vizionări de poezie

carte

Despre poetic la emisiunea "Scriitori la microfon" realizata de Georgeta Draghici la Radio Romania Cultural

Un comentariu

Despre „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” la emisiunea „Scriitori la microfon”, realizată de Georgeta Drăghici şi difuzată de Radio România Cultural în 17 martie 2012, de la ora 15.45. (discuţia a continuat în ediţiile emisiunii din 24 şi 31 martie).

Partea I

duminică

e personal ce ne gândim

să facem în loc să ne

hotărâm să numim totul

într-un fel care poate fi

recunoscut de ceva obiectiv

ca radio cultural sau

jurnalul intim al stelelor

şi când se întunecă putem

să ne întoarcem

h#24

şi fiecare dintre cei

pe care îi întâlnim suntem

doar variante ale noastre

mai bine sau mai puţin

bine

cum am reuşit fiecare

dintre noi

unii mai frumos purtându-ne cu noi

alţii mai duri cu noi dar nici

un pic mai puţin cu noi

şi nu unul, nici doar doi

toţi acei voi pe care îi privim

în oglindă

Georgeta Drăghici: Bun găsit la „Scriitori la microfon” ne aflăm într-o formulă inedită: avem invitaţi doi poeţi. Este vorba despre Monica Pillat şi Răzvan Ţupa pe care l-aţi ascultat citind două poeme din cel mai recent volum al său „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2011.

De ce ne-am întâlnit în această formulă? Pentru că există între poeţi, care, iată, aparţin unor generaţii diferite,  şi unor poetici destul de diferite (o să mă contraziceţi dacă n-am dreptate) există, totuşi, afinităţi şi porţi deschise către înţelegerea poeziei celuilalt. Şi o discuţie despre un volum nou apărut, cel al lui Răzvan Ţupa, despre poezie, despre poeticitate între doi poeţi din generaţii diferite, cred că este foarte potrivită şi incitantă, de ce nu?! Doamnă Monica Pillat, de ce şi cum v-aţi apropiat de poezia lui Răzvan Ţupa?

Monica Pillat: Pe Răzvan îl ştiu mai demult, când participa la cenaclul Prospero şi, încă de atunci, mi-am putut da seama de talentul lui, de mesajul singular pe care, încă de atunci îl avea de comunicat unui public în devenire, aş spune, pentru că întotdeauna, când scrii ai în minte un public ideal, dar există şi un public real. Tensiunea între publicul pe care ţi-l imaginezi şi publicul care te ascultă de fapt e o tensiune bună, aş spune. După aceea l-am urmărit în volumele pe care le-a publicat în „fetiş”, „corpuri româneşti”. Chiar aş vrea, dacă se poate, să discut, împreună cu Răzvan, noţiunea de „corpuri româneşti”, care a fost interpretată de critici în fel şi chip.

r.ţ.:  Pentru mine e un moment care încheie un ciclu. Primul cenaclu la care am fost vreodată este cenaclul Prospero şi acolo am avut multe experienţe legate de felul în care poţi să comunici cu un public. Acolo a fost prima dată când am participat la o emisiune de televiziune, a fost prima dată când, mergând în ţară la Tismana, la un moment dat, cineva mi-a spus că m-a văzut citind la cenaclul Prospero. A trecut ceva timp de atunci. Cred că de intervalul ăsta am avut nevoie ca să înţeleg cât de cât ce e cu poezia.

Cu şi fără corpuri româneşti

G.D.:  Înseamnă că următorul volum nu va mai conţine şi sintagma „corpuri româneşti”?

r.ţ.:  Nu ştiu dacă o să o conţină sau nu. Eu aş vrea să o conţină, dar nu ştii niciodată… dacă nu am reuşit nici acum să spun destul de clar ce este cu „corpurile româneşti” în poezie, o să mai scriu, probabil cu acelaşi titlu. Dar pentru mine problema cu sintagma respectivă este că, la încheierea ciclului despre care vorbim, am reuşit să experimentez cam toate tipurile de poetică funcţionale în momentul ăsta în diferite colţuri ale lumii. S-ar putea ca asta să nu fie tot, totuşi. M-am bucurat zilele trecute citind nişte lucruri despre Ezra Pound, care spunea la 30 de ani că atunci a terminat el de văzut ce se întâmplă cu poezia contemporană lui în toate colţurile lumii. Pentru mine a durat cu şase ani mai mult… şi poate că nu am terminat.

M.P.: Oare aceste „corpuri româneşti” despre care s-a scris în fel şi chip nu sunt cumva cuvintele, cuvintele limbii noastre pe care tu încerci să le exersezi în diverse registre poetice şi aceste corpuri, până la urmă, sunt fie înşelătoare, fie îţi aduc o satisfacţie de moment că ai reuşit să cuprinzi într-un corp verbal un sentiment sau un lucru inefabil.
Continuă lectura Despre poetic la emisiunea "Scriitori la microfon" realizata de Georgeta Draghici la Radio Romania Cultural →

carte

Radu Vancu a reuşit o disecţie exemplară a ideilor din "poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti"

Lasă un comentariu

De când am debutat, câteva cronici m-au făcut să îmi ţin respiraţia. Am păţit asta atunci când Octavian Soviany şi Al Cistelecan au scris despre „fetiş”, la recenziile lui Paul Cernat, Alexandru Matei sau Marius Chivu pentru „Corpuri româneşti”. Pentru „poetic” m-am bucurat foarte mult atunci când Alex Goldiş şi Adina Diniţoiu au găsit chei pentru poezia de aici. Radu Vancu, însă, m-a făcut să mă înroşesc de tot ca şi cum aş fi fost surprins asupra unei fapte pe care o făceam pe ascuns. A aplicat o grilă de lectură pe care, deşi o speram, nu cred că aş fi fost în stare să o aplic eu însumi şi m-a făcut să-mi amintesc de lucruri pe care le uitasem după ce am scris. Dacă vreţi să vedeţi cum arată o disecţie a volumului „poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti” folosiţi link-ul de mai jos.

Există însă în poetic. cerul din delft şi un la fel de ofertant nivel logopoetic, ţinând de ceea ce Pound numeşte „dansul intelectului printre cuvinte” sau, mai puţin metaforic, de ceea ce am putea desemna drept latura ideologică (id est, teoretică şi conceptuală) a poeziei. Efortul teoretizant al lui Ţupa e vizibil şi a fost amorsat încă de la bun început, însă nici una dintre cărţile lui anterioare nu era atât de coerentă sub acest aspect precum cea de faţă. Iar logopoeia lui Ţupa e rezumată exemplar în logo-ul poeziei lui, asumat deseori  şi aşezat ca memento pe coperta a patra a cerului din delft: „poemul meu eşti tu”. Propoziţia aceasta e piatra unghiulară a poeziei relaţionale ori, mai exact, a poeticilor relaţionale teoretizate şi asumate insistent de Răzvan Ţupa de-a lungul ultimilor cinci-şase ani. Expandată, ar suna astfel: „poemul meu e relaţia dintre mine şi tine”, sau „poemul meu nu sunt numai eu” – ceea ce e totuna cu a spune „poemul meu nu sunt eu”. Şi abia înţeleasă astfel se vede cât de scandaloasă e, în context douămiist, această propoziţie simplă: într-o generaţie a poeticilor personale, când nu de-a dreptul hiper-personale, Răzvan Ţupa  este singurul care asumă o poetică trans-personală (adică aproape impersonală, nu?). Poemul nu e o demonstraţie a unei „probleme personale”, ca la biografişti, nici o ostentaţie a „vitalei histerii” proprii, precum la neoexpresionişti; el e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu (poetic) şi un tu (cititor). Dar, pentru a permite accesul celui din urmă în spaţiul poemului, cel dintâi trebuie să se retragă corespunzător. Relaţia presupune diminuarea eului pentru a face posibilă prezenţa tu-ului.

scrie Radu Vancu în Euforion

carte

Poezia lui Robert Şerban, lansată la Budapesta

Lasă un comentariu
Cartea de poezie Illatos koporsó (Un sicriu frumos mirositor), de Robert Şerban, publicată recent deprestigioasa editură L’Harmattan, va fi lansată în cadrul Târgului Internaţional de Carte de la Budapesta(Complexul Millenaris), sâmbătă, 21 aprilie 2012, ora 15, la Standul României.
Cartea este tradusă în maghiară de către Attila F. Balázs care, alături de Peter Varadi, editorul din Ungaria al volumului, va participa la evenimentul organizat de către Institutului Cultural Român din Budapesta.
Poemele lui Robert Şerban au fost traduse până acum în mai multe limbi (germană, sârbă, polonă, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, idiş, maghiară, norvegiană, suedeză, arabă, ucrainiană etc.) şi au apărut în numeroase antologii şi publicaţii literare din România şi din străinătate.
Robert Şerban este scriitor și jurnalist, redactor-șef al cotidianului www.oradetimis.ro, realizator și moderator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara), redactor al revistei Orizont, redactor-şef al editurii Brumar.
Licenţiat al Facultăţii de Construcţii (Universitatea Politehnica Timişoara) şi al Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei (Universitatea de Vest Timişoara).
Printre cărţile care îi poartă semnătura se numără: Fireşte că exagerez (ed. Excelsior), Timişoara în trei prieteni(alături de Dan Mircea Cipariu şi Mihai Zgondoiu, ed. Brumar),  O căruţă încărcată cu nimic (alături de Ioan Es. Pop şi Peter Sragher, ed. Brumar), Cinema la mine-acasă (ed. Cartea Românească), Ochiul cu streaşină (ed. Tritonic), Moartea parafină (ed. Cartea Românească) etc.
carte

Darie Ducan scrie despre "poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti"

Lasă un comentariu

Perspectiva pe care un poet o poate avea din postura de cititor de poezie este întotdeauna specială. Dmitri Miticov a semnalat cartea la apariţie, după ce analizase foarte atent elementele de până acum. Aşteptam de mult prima cronică a unui poet pentru „poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti”. Şi ea a venit acum, cu surpriza redeschiderii unui angajament pe care ma tot chinui sa mi-l asum de ani buni.

Printre iluziile pe care le cultivă discursul public asupra poeziei de azi se numără şi listele de poeţi importanţi. În realitate poezia contemporană (asemenea poeziei din orice vreme) funcţionează în mai multe dimensiuni, din păcate aproape etanş separate unele de celelalte. Darie Ducan este unul dintre cei mai prolifici poeţi de azi. La 24 de ani are 10 volume publicate şi zeci de premii. Poezia lui deţine o poziţie centrală  într-o zonă a literaturii pe care ,de obicei, nu o găsim  abordată în cotidienele de mare tiraj. De ani buni îmi doream să găsesc o formulă prin care să putem trece peste graniţele ce despart zona în care este cantonată poezia sa de „lagărul” poeţilor zilei. Până acum eu nu am reuşit. În numărul de pe luna aprilie al revistei Vatra Veche (p.26) a publicat o cronică la „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” în care subliniază importanţa pe care lectura unui poet o poate da oricărei cărţi pe care o citeşte. Îi sunt astfel recunoscător pentru deschiderea pe care o arată pentru demersul din „poetic.”

Răzvan Ţupa nu scrie deloc o poezie memorizabilă. E printre foarte puţinii poeţi de după anul 2000 care lucrează cu o seninătate caustică în marele său lobby către receptor, cu o altă categorie de efecte. Probabil acesta e unul dintre motivele originalităţii sale.  „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” e o carte care continuă şi diversifică serialismul său poetic, nu atât de elaborată precum corpuri româneşti, Cartea Românescă, 2005), dar mai interesantă sub aspect literar. Dacă precedenta lui carte era un comunicant problematic, cu o notă mai mică de discursiv şi cu o mai mare cantitate (hiperrafinată) de afect – până la urmă acestea sunt rămăşiţe benefice din poezia americană, trecute prin toţi poeţii importanţi de peste ocean şi plecate de la Whitman –, aceasta este mai degrabă o culegere decât o carte, o culegere a serialismului său, a ultimilor ani.
Mai departe cronica în Vatra Veche pa lagina 26