Mihai Vakulovski a publicat in revista Tiuk! un interviu cu Florin Dumitrescu și nu am vrut sa treacă neobservata pledoaria pentru poezie în stilul inconfundabil pe care îl are cel cunoscut mai mult pentru textele Sarmalelor Reci. Acum câțiva ani, la Roma, Florin Dumitrescu eram invitat împreună cu Florin la un festival de poezie dedicat autorilor din țările cu origini latine (organizat de ICR). Din România eram patru cred, incluzând-o și pe Irina Nechit. Îmi amintesc de mirarea lui Florin atunci când, în prima zi de festival, i-am spus toți ceilalti că pentru noi este un poet cât se poate de serios. Până atunci crezuse că treaba lui la festival este sa fie translator și că a fost invitat numai pentru că are o specializare în limba italiană.
Sigur, alții îl știu care dă tonul vorbelor din campaniile din publicitate, ori chiar drept textier.ro, tocmai de-asta n-are cum sa lipsească de pe poetic dacă ne ținem de treabă.
După cum se poate vedea mai sus, s-au mai schimbat lucrurile și pentru Florin, iar în ce fel s-au schimbat precizează chiar el în fragmentul de mai jos.
(foto Diana Iepure la Poeticile cotidianului)
– De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie?

– Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat… albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez. Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică.

– Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…
– Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de virtuozitate lirică din zona hip-hop…
La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex… Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui… Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii. Continuă lectura Florin Dumitrescu:Rima are o înţelepciune a ei →

Cum se știe, fiecare are câte o părere despre ceea ce înseamnă poezie. Dintotdeauna, cele mai mari surprize le-am avut mergând la textele care au fundamentat poezia. Mai jos am transcris un fragment, din punctul meu de vedere foarte important, care surprinde o primă încercare de stabilire a raporturilor între clasic și modern, între tradiția populară și definirea codurilor literare. Cei care nu au răbdare să parcurgă textul de mai jos pot să sară direct la părțile pe care le-am îngroșat, pentru că vor avea surprize, mai ales față de ceea ce însemna în secolul XIX instrumente tradiționale și clasice ale poeziei și cum era percepută rima de poetul Zburătorului (1802-1972).

<<Poezia sau pousis va să zică facere, creație. Creatorul a toate, Dumnezeu, este primul și atotpotentul poet, Creația sau poezia sa este universul întreg.

Poezia cea mai sublimă și veră este aceea ce se exprimă prin fapte. Dumnezeu prin fapte și-a exprimat și își exprimă cugetările. O parte oarecare din acea putere creatoare s-a dat și omului și nu se manifestă decât prin faptele lui. Poezia lui Michelangelo se manifestă prin arhitectură, sculptură și pictură, a lui Rafael și a altora prin pictură, a lui Beethoven și a altora prin muzică, a lui Moise, Homer și a altor poeți prin cuvânt. (…)

De astă dată lăsăm poezia în genere și venim la poezia în specie, la poezia exprimată prin vorbă sau cuvânt; și aceasta poate prea bine a se exprima și în proză, fără a fi adică cântată pe oarecare măsură. Când însă poetul voiește a-și cânta creațiunile sale, atunci este nevoit a ținea, ca și în muzică, o măsură sau un tact, și iată începutul metricii sau al versului. Continuă lectura Poezia. de unde venim: Heliade Rădulescu →

Am primit un link la un blog unde ieri era luata la suturi povestea cu poezie. puterea
Incepusem sa imi fac probleme ca am facut filmul degeaba si ca e timpul sa ma multumesc cu ce s-a intamplat cu el pana acum. Nu ma asteptam ca la aproape doi ani de la filmare sa mai intereseze pe cineva atat de mult sa se raporteze la ce se intampla in film. De obicei lecturile de poezie te lasa cu o oarecare frustrare pentru ca nu prea indrazneste nimeni sa spuna ca nu i-a placut, in principiu pentru ca se teme de ridicol aproape la fel de mult ca si cel care se abtine sa spuna de ce i-a placut.

Cand eram mai mic eram un fan al nemultumitilor. Orice protestatar ma impresiona intr-un fel ciudat si, brusc, parca persoana lui capata consistenta pentru mine. Intre timp m-am mai plictisit, mai ales ca am prins si vreo cativa nemultumiti care isi dau cu stangul in dreptul atunci cand incearca sa isi traduca nemultumirea in rationamente.
In cazul de fata, insa, lucrurile stau inca si mai nuantat decat par. Continuă lectura Despre doua feluri de critici →