Tag: Casa de Editură Max Blecher

Faţa publică a poeziei (B)

2005-2015 Mişcări în front

(continuare de aici)

Primul interludiu – acum 20 de ani

Peisajul poeziei contemporane româneşti este mai dinamic decât oricând. La mijlocul anilor ’90, când tocmai se formau cei pe care ne-am obişnuit să îi legăm de douămiism era foarte greu să asculţi poemele cuiva fără să ştii exact din ce zonă a poeziei vine. Iar harta poeziei era destul de clară în acel moment, cu vocile critice influente pentru actualitatea poetică a momentului (Al.Cistelecan, Ion Pop, Octavian Soviany, Marin Mincu, Dan C Mihăilescu, Ştefania Mincu). Continuare

Corpuri relaţionale şi alte mecanisme creative pentru poezie

Oana Pulpă mi-a pus câteva întrebări pentru Bookaholic legate de atelierele de poezie sau de scris creativ sau cum se mai numesc ele. Pornind de la ce o interesa pe ea, am ajuns si eu la urmatorul text.

Pentru cineva care vrea să se apuce de scris, necesităţi nu sunt decât scrisul şi cititul. Orice alte întreprinderi pot doar să îl ajute să schimbe perspectiva pe care o are asupra strategiilor în care are mai mult sau mai puţină încredere. Cred că primele ateliere creative pentru scris la care am participat nici măcar nu se numeau aşa. Cel mai consistent a fost cel din care a rezultat textul montat de regizorul Marcel Ţop în piesa “Deformaţii”. Aveam nişte idei, ne corectam reciproc, ne continuam fragmentele şi schimbam personajele după cum ne puteam provoca unii altora surpriză şi satisfacţie din punctul de vedere al păstrării unei atenţii vii. Nu era un eveniment public, eram acasă la Mitoş şi toţi ne distram cu textele astea. Pe rând. Cam aşa a fost primul atelier la care am simţit că a avut rost să particip.

Surpriza întâlnirii cu alţi termeni (limbaje şi alte naţionalităţi)

De atunci, am căutat diferite tipuri de întâlniri dedicate “scrisului creativ”, “exerciţiilor de scriere” sau oricum li se poate spune, fiecare promiţând în fond acelaşi lucru: o să exersăm distrându-ne.

Pentru mine, surpriza cea mai mare au fost atelierele de traducere la care am participat împreună cu poeţi maghiari, suedezi sau israelieni. De fiecare dată traducerea s-a făcut prin engleză, cu excepţia poeţilor maghiari care, fie erau din Transilvania, fie cunoşteau pe cineva care ştia română şi puteau să ne explice şi în limba noastră ce se întâmplă în textele lor. Doar acest gen de ateliere mi-au construit convingerea că dezbaterea poeziei cu poeţi buni, chiar şi din altă cultură sau spaţiu lingvistic oferă întotdeauna revelaţii neaşteptate.

Cu ani în urmă, undeva lângă Sfântu Gheorghe, la Arcuş am participat la primul atelier de acest fel, o întâlnire la care poeţi români din diferite generaţii, lucram împreună cu poeţi de limbă maghiară din Transilvania. Niciodată nu am mai avut senzaţia unei comunicări asemănătoare între tipuri de poezie care abia dacă au reuşit să comunice în istoria lor şi care au aceleaşi probleme chiar dacă au ales să dezvolte strategii şi instrumente expresive diferite. Felul în care rima şi formele fixe au fost cultivate şi dezvoltate în termeni contemporani în poezia maghiară a pus pentru mine într-o lumină complet nouă ezitările şi anchilozările tradiţionaliste din poezia noastră. Abia atunci am putut să văd cât de departe de fibra concretă a demersului poetic se duc cele mai multe dezbateri literare româneşti. Probabil că unul dintre cele mai vii performace-uri de poezie pe care le-am văzut au fost legate tocmai de capacitatea poeziei de a depăşi limitele lingvistice. Am avut şansa într-un festival de poezie de la Bratislava să o văd “performând” pe Katalin Ladik. Căutaţi pe internet. Experienţa este inexplicabilă: poezie care nu are nevoie de traducere, pentru că alege să coboare dincolo de limba în care este scrisă. Am povestit acest lucru pentru că a fost mereu aproape de un atelier neoficial. Foarte aproape de această senzaţie a fost pentru mine o întâmplare din New York. Tocmai terminasem una din lecturile pe care le-am avut acolo în 2008 şi ne adunasem toţi, împreună cu oaspeţii într-o cameră din hotelul Jolly Madison din Manhattan. La un moment dat, ne-am dat seama că poetul Vasile Leac, unul dintre autorii care vorbesc exclusiv română, discuta de o jumătate de oră foarte aprins cu un traducător american din limba spaniolă despre “Finnegans Wake”. Nu aveau nicio limbă comună. Dar spectacolul expresivităţii făcea legătura între sensurile lor. Acest spectacol cred că este relaţia asupra căreia poate să lucreze un atelier.

Noile mize expresive (împotriva ipocriziilor)

La un moment dat am fost invitat să susţin o prezentare în cadrul primei ediţii a Atelierului de Scris Creativ de la Mânăstirea Râşca. Atunci, participanţii trecuseră deja printr-o întreagă săptămână de exerciţii pornind de la antologia lui Marin Mincu “Generaţia 2000”, aşa că atunci când am ajuns, aveam deja o mulţime de termeni comuni. Din poemele scrise atunci au apărut imediat două debuturi, premiate în anul următor. Cam asta pot să spun despre ceea  ce îţi poate oferi un atelier.

Pentru mine, cele mai vii ateliere de scriere sunt cele în care lucrez cu studenţi sau elevi de liceu. Prima situaţie mi s-a întâmplat la Timişoara, în mai multe ediţii ale Studentfest. Cea mai recentă ediţie a fost chiar luna trecută şi am fost încântat să văd că autorii care încep să apară acum schimbă complet regulile obosite ale lumii literare româneşti.

Tot ce ştiaţi despre valoare metafizică sau postumă a poeziei îi lasă rece şi cei mai noi autori sunt mai atenţi decât oricând la forţa pe care scrisul lor o manifestă asupra cititorului. În termenii aceştia, moftul şi moda sunt doar nişte cuvinte care nu mai au legătură cu poezia.

Este totuşi foarte greu să comparăm un atelier românesc şi un workshop dedicat scrisului în străinătate. Un motiv este contextul complet diferit. Poţi să înveţi cât vrei în România strategii textuale, exerciţii creative, trasee narative… piaţa de carte nu funcţionează decât după ani întregi şi, chiar şi atunci, cu rateuri incredibile. Ceea ce aduc însă autorii pe care îi citesc în concursuri tip Studentfest, Licart sau Zilele Constantin Virgil Bănescu este o disponibilitate greu de sperat până acum 5-6 ani faţă de mizele reale ale scrisului ca experienţă a relaţiei cu toţi ceilalţi. Această atitudine explică şi eşecul instituţiilor care au uitat să se modernizeze în România, de la Uniunea Scriitorilor la Institutul Cultural Român în perioada Marga. Mizele artificiale, promovarea unui cult al personalităţii care nu are legătură cu literatura şi clădirea relaţiilor culturale pe simplul trafic de influenţă au golit de sens discursurile oficiale astfel că este nevoie mai mult decât oricând de formulările care pot regăsi legătura cu realitatea, chiar şi cu realitatea aflată în plină reformulare.

Despre capăt şi începuturi („şi voi faceţi asta în România?”)

Când am început să scriu poezie puteam să jur că toţi ceilalţi se înşeală şi că numai eu am legătură cu bazele solide ale lirismului. Când am înţeles pentru prima dată ceea ce se întâmplă în poezia scrisă de Ion Barbu am avut senzaţia că deţin un secret pe care nimeni nu îl mai are. Cu timpul am descoperit încă 20-30 de asemenea secrete în variante infinite. De altfel de acest gen de evenimente creative sunt legate şi câteva dintre realizările pe care mi le recunosc atunci când încep să analizez diferite aspecte ale “lucrului cu poezia”. S-a întâmplat la Berlin, în 2008, când colaboram cu opt sau nouă poeţi români şi cu Silent Strike pentru o noapte lungă a poeziei româneşti. Am vrut să promovăm lectura noastră cu un atelier relaţional şi până şi organizatorii de la Literaturwerkstatt s-au uitat puţin miraţi la ceea ce le-am propus. Pe scurt, timp de două ore, poeţii români urmau să scrie poeme pentru trecători, iar traducătorii ar fi oferit poemelor rezultate pe loc variante în limba germană, pe care le notau printre versurile originale. În câteva minute, zona din faţa fundaţiei germane se umpluse doritori de poeme. La sfârşit, germanii care tocmai sărbătoreau un deceniu de specializare în promovarea poeziei, miraţi de interesul pe care îl trezise atelierul nostru la publicul de limbă germană ne întrebau: “Şi voi faceţi lucrul ăsta în România?”.

De la volumul cu care am debutat, “Fetiş” în 2001 până la a treia carte de poezie, “poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, acum doi ani la Casa de Editură Max Blecher, nu am părăsit niciodat modul acesta de lucru. Cei care citesc pot să identifice rezultatele diferitelor exerciţii pe care le-am făcut cu limbajul poetic şi cu mine în tot acest timp. Un exerciţiu care nu îmi provoacă o schimbare a felului în care văd poezia s-ar putea să nu-l fi executat cum trebuie sau atât cât trebuie. Abia anul trecut am putut să spun că am ajuns la capătul din care a început poezia în limba română. Şi acest lucru mi s-a întâmplat abia după ce am putut să înţeleg de ce, în „corpuri româneşti” (2005) am insistat să exersez câteva poeme de câte cinci cuvinte. De aici la silabele stihurilor în Stema Moldovei nu era decât un pas.

Mişcarea premiilor Observator Cultural pentru 2012

Se întamplă ceva: pentru 2012 (an în care au publicat volume noi autori ca Gheorghe Iova, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu, Magda Cârneci, Traian T. Coşovei, Mihail Gălăţanu, Floarea Ţuţuianu, Nora Iuga, Liviu Ioan Stoiciu) 4 L.E. initial am pus 5, dar Radu Vancu mi-a sugerat discret că m-am înșelat cu 1; are dreptate, Serban Axinte a debutat in 2006- din cele 6 nominalizări la premiile Observator cultural pentru poezie aparţin unor autori care au debutat în secolul acesta. Ce spune asta?

Cărţile nominalizate sunt:

  • Şerban Axinte, păpădia electrică, Casa de pariuri literare
  • Vlad Moldovan, Dispars, Cartea Românească
  • Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Cartea Românească
  • Octavian Soviany, Pulberea, praful şi revoluţia, Casa de Editură „Max Blecher“
  • Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Cartea Românească
  • Radu Vancu, Frînghia înflorită, Casa de Editură „Max Blecher“

lista completă pe site-ul Observator Cultural.

Nominalizările pentru Premiul Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu” (Opera Omnia si Opera Prima) 2013

După ce premiul pentru poezie al Academiei a fost compromis, după ce premiile acordate tinerilor scriitori s-au transfosrmat în jocuri de cabinet și de club hermetic, iar distincțiile Uniunii de profil nu mai au nici măcar credibilitatea unor premii acordate pe toane și prezență, singurul premiu românesc pentru poezie care reușește să mai însemne ceva se decernează anual, pe 15 ianuarie la Botoșani. Au fost anunțate nominalizările pentru cea de-a XXII-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, care este acordat de Primăria Municipiului Botoșani.

Mircea Cărtărescu a debutat în 1971 cu poezii în revista România literară. El a publicat în 1980 volumul de poezii “Faruri, vitrine, fotografii…”, care a obţinut, în acelaşi an, Premiul Uniunii Scriitorilor. A mai scris “Poeme de amor”- 1983, “Totul”- 1985, “Levantul”- 1990 (Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990), “Dragostea. Poeme (1984-1987)”- 1994, “50 de sonete de Mircea Cărtărescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu”- 2003, dar şi “Nimic. Poeme (1988-1992)”- 2010.

Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii

Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.

Pe rotunda de lemn cîrmă vezi un mugure că creşte

Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte,

Şi în vîrvu-i se desface un boboc ca de rubin:

Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.

El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază,

El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază,

El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:

Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.

Gul arzînd în alizee şi picîndu-i focu-n golfuri,

Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi

Zugrăvînd cu aur boturi de caice pe cleştar,

Punînd sînge pe tăişe, iar pe sîni enibahar,

Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:

Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.

Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată,

O vîrî în călămară ca în inem-o săgeată

Şi cu rumena cerneală ca un sînge scrise: „Odă

La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.

Şterse; scrise: „Eleghie la mormînţii din străbuni,

Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni”:

„Cînd plînge filomena în crîng de rosmarine

Şi gîrle se-ncreţesc, Insecta chiar cînd cîntă sub razele divine

Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire

A patriei nevoi,

Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!

Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) a urmat liceul la Curtea de Argeș și a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A debutat în 1966 cu volumul “Turnul înclinat”. Au urmat “Arheopterix” (1973), “Întrebaţi fumul” (1975), “De neatins, de neatins” (1978), “Jurnal de noapte” (1980), “Un civil în secolul douăzeci” (1980), “Fericit prin corespondenţă” (1982), “Degetul de gheaţă” (antologie, 1984), “Arma anatomică” (1985), “Maşina de uitat” (1990), “Binemuritorul” (1996), “Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu” (antologie, 1999), “un teatru de altă natură” (2006), “portret sumar al unui necunoscut de altădată” (2011) și “la pierderea speranţei” (2012)

Cred ca numele său apare între nominalizările Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” de prin 2004. din 2002 (vezi comentariu N.P.).

aşa cum v-am mai spus şi altădată în timpul vieţii voastre nu vântul ne va mătura pe toţi ci câte un vânt pe fiecare

când începe să bată al meu pentru voi e linişte şi pace o atmosferă paşnică se desfăşoară de jur împrejur inexplicabil cum în partea aceea a pământului lucrurile stau atât de diferit

nu ne înţelegem noi unii cu alţii şi nici noi pe noi

căci nu se ştie când vântul personal numit şi îngerul păzitor se va trezi şi se va apleca doar o clipă

asupra unei biografii fericite dându-i un sens mai pur

frunzuliţele verzi

să pictezi o ramură de bambus nesfârşită pe care n-ai

văzut-o

niciodată

şi fiecare frunzuliţă verde să-ţi ia o zi din viaţă astfel încât ea să fie tânără şi tu foarte bătrân la sfârşit

să te întrebi atunci la ce bun toate astea când s-ar fi putut altfel petrece totul şi viaţa şi frunzuliţele verzi şi chiar ramura de bambus cu foşnetul ei foarte subtil cu tot ()

Ovidiu Genaru (Ovidiu Bibire) s-a născut în 1934 la Bacău. A publicat “Un şir de zile” (1966), “Nuduri”(1967), “Ţara lui p”(1969), “Patimile după Bacovia” (1972), “Bucolice”(1973), “Goana după fericire”, (1974), “Elogii” (1974), “Madona cu lacrimi” (1977), “Poeme rapide” (1983), “Flori de câmp” (1984), “Am mai vorbit despre asta” (1986), “Patimile după Bacovia” (1986), “Orient, pardon!”(1999).

La marginea crângului de mesteceni subţiri

mi-amintesc:

casa părintească albeşte în fundul

provinciei, acolo regii sunt obosiţi.

Uşor în cuvinte fără de noimă

se prefac zilele vieţii mele.

Pe coline în pâlc mă aşteaptă zeiţa fumuriilor spectre,

pe care cărări să ajung?

Soarele şi luna sunt cerceii morţii.

Primăvara clatină mormintele, stinşi

sunt cărbunii plăcerilor de odinioară.

Ion Mureșan (n. 1955, Vultureni, județul Cluj) a debutat cu “Cartea de iarnă” (1981), și au urmat “Poemul care nu poate fi înțeles” (1993) și “cartea Alcool”(2010).

(…) Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

decât un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista

şi le este foarte, foarte ruşine.

Marta Petreu a debutat editorial în 1981, cu volumul de poeme “Aduceți verbele”. Alte volume de poeme:”Dimineata tinerelor doamne” (1983), “Loc psihic” (1991), “Poeme nerușinate” (1993); “Cartea mâniei” (1997); “Apocalipsa dupa Marta” (1999); “Falanga” (2001); “Scara lui Iacob” (2006).

Asteapta. Mai este de mers. Pâna dincolo mai asteapta

Nici o exasperare nu-i destul de acuta

nici o violenta destul de intensa

Launtric sfarâmata – nimic nu ma omoara

Mai asteapta. Mai este. Pâna dincolo mai asteapta

Parasita de gratie stau si astept

fiara de prada amantul cel tânar

El – mutul luntrasul îngerul trecerii

Dorinta de viata somnul adapostul umed credinta

jocul castalian cu monade

carnea noastra pulsatil poftitoare

sunt numai costume: de frivol carnaval de bâlci satesc

de divort de parazi militare

Un cerc negru se face tandari si se reface pe creierul meu

o obada

Noaptea la trei dimineata la patru la cinci

stau cu capul în palme. Oho. Carbonizata sunt. Pomul vietii a murit

Ma contin în ghearele mele osoase

cum contine o urna cenusa

Domine somnoros Domine absent Domine vid

nici o violenta nu-i de ajuns pentru mine

din pacate nimic nu ma poate ucide nimic nu ma termina nimic nu ma poate odihni

El luntrasul îngerii trecerii amantul cel tânar animalul fierbinte

de prada

el întârzie el se lasa dorit

Constantin Abăluță (n. 1938, București), printre altele, a publicat poezie în volumele “Lumina pământului” (1964), “Piatra” (1968), “Psalmi” (1969), “Unu” (1970), “Eww Erre” (1972), “Poèmes. Art et poésie” (1973), Există (1974), “Iubiri” (1974), “Călătorii” (1977), “Obiecte de tăcere” (1979), “Violența memoriei pure” (1980), “Aerul, mod de folosință” (1982), “Planor” (1983), “11 erezii” (1985), “A sta în picioare” (1986), “Singurătatea ciclopului” (1988), “Aceleași nisipuri” (1995), “Marină într-un creier” (1995), “Camera cu mașini de scris” (1997), “Drumul furnicilor” (1997), a doua ediție în 2011, “Cârtița lui Pessoa” (1999), “Mic manual de tăcere” (1999), “Odăile” (2001), “Terasa” (2002), “Les Chambres. Les Parols” (2003), “Intrusul” (2005), “Bazooka Girl” (2012)

Mă-ntreb cum de rezist între atâtea

zile lipsă și zile în plus

am pielea bãtucită și creierul așijderea

cel care mă cheamă la masă

mă urmăreste vreme-ndelungată

în mâna lui dreaptă : ceasul

în mâna lui stângă : busola

poate că așa voi ajunge

să-mi dau seama de ce tândălesc

printre atâtea strãzi care nu duc nicăieri (sursa )

Gheorghe Grigurcu (n. 1936, Soroca, România, astăzi în Republica Moldova) a publicat volumele de poezie “Un trandafir învață matematica” (1968), “Trei nori” (1969), “Râul incinerat”  (1971), “Salută viața” (1972), “Înflorirea lucrurilor” (1973), “Apologii” (1975), “Rigoarea văzduhului” (1978), “Contemplații” (1984), “Cotidiene” (1986), “Oglinda și vidul” (1993), “Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului” (1996), “Nimic n-ar trebui să cadă” (1997), “Amarul Târg” (1997), “Dealul purtat de scripeți” (1999), “Spațiul dintre corole” (2000), “Acul și steaua” (2001), “De unde până unde” (2002), “Natură moartă și vie” (2003), “Un trandafir învață matematica”, ediție definitivă a creației poetice de până în anul 2000 (2004),

“Calendar” (2004), “Fiindcă” (2005), “Castele în Spania” (2005), “Șterge soarele de praf ca pe-o mobilă” (2006), “Muzeu” (2008), “Cerc și punct” (2010), “Nimic n-ar trebui să cadă” (2011)

Buzele tăioase aruncate la fier vechi

pălării la modă-n interiorul tigvelor

pelerinele muntelui înfasurându-i strâns coastele

vid care-ți umple odaia și iese alene pe fereastră ca un fum

miros rotindu-se la nebunie cum o sfârlează

mănuși incandescente cum filamentele becurilor

cuvinte ce se scutură din frază

sunete ce se scutură din cuvânt

aidoma stropilor de ploaie

gradina ratacita într-un pantof

gânduri pe care le-mprumutam cu dobânda.

Până acum premiul a fost câștigat de Mihai Ursachi (1991),  Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1993), Ileana Mălăncioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Ştefan Augustin Doinaş (1997), Mircea Ivănescu (1998), Cezar Ivănescu (1999), Constanţa Buzea (2000),  Emil Brumaru  (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Şerban Foarţă (2004), Gabriela Melinescu (2005), Adrian Popescu (2006), Mircea Dinescu (2007), Cristian Simionescu (2008), Dorin Tudoran (2009), Dinu Flămând (2010) și Ion Mircea (2011). Pe lângă premiul Opera Omnia, din 1998, Memorialul Ipotești acordă și un premiu Opera Prima pentru debut în poezie. Dacă, în ceea ce privește debutanții, juriul a mai scăpat și câte un autor care s-a pierdut,  ulterior sau chiar înainte de decernarea distincției, în ceea ce privește premiul pentru întreaga carieră, poeții aleși au fost mereu, după cum se poate vedea, de primă mărime. În fond, este și singurul premiu care beneficiază de o justificare, redactată în fiecare an de criticul Mircea Martin.

Dintre volumele de debut, juriul a ales să nominalizeze următoarele titluri:

„Cârtiţa de mansardă” Teodora Coman (Casa de editură Max Blecher)
„distanţa mea de lume e bine măsurată:/ chiar şi la cea mai strânsă îmbrăţişare/ se intercalează inevitabil un sân/ o mare mereu secată/ de lapte//”
“epistola din filipeni” Anatol Grosu (Casa de editură Max Blecher)
“când badea gheorghe se certa cu nenica eu mă rugam/ să nu se încleşteze inima lui/ care ca un pumn împărţea dragostea tuturor/ celor ca el/ am impresia că badea gheorghe/ se căuta prin sat/ deseori seara se întorcea acasă/ desenând cardiograma filipeniului/”
„gringo” Radu Nitescu (cdpl)
“cȃt de repede se schimbă lucrurile aici/ ți-a murit cățelul iarna trecută/ acum ai altul, un pui/ şi mie mi s-a spart încă un dinte/ şi nu ştiu unde e cel mai ieftin stomatolog din bucureşti/ cățelul tău creşte din ce în ce mai mult/ vin ani la fel ca ăsta din urmă/ aici, în fiecare toamnă, poezia mai încearcă o dată/ ca lordul voldemort/ şi reuşeşte încă puțin.//”
„te aştept ca pe un glonte” Ana Puşcaşu (cdpl)
„îți potrivești pătura pe aliniamentul de tragere/ restul sunt alături de tine/ gata să te lovească”
„restul serii ni-l petrecem împreună/ în altă rezervă de spital unde ne amintim/ mult mai uşor primele defilări”
„Lovitura de cap” Alex Văsieş (CDPL)
„O să te întinzi, după o zi de birou,/ şi o să mă loveşti în moalele capului./ Sau după ce-ţi deschei sandalele, priveşti în jur,/ o rotaţie completă, şi împingi aer proaspăt în obrazul meu./ Sau, cu aceeaşi mişcare,/ îmi dai în moalele capului,/ eu amplific şi trec mai departe.//”

„Cârtiţa de mansardă” Teodora Coman (Casa de editură Max Blecher)

„distanţa mea de lume e bine măsurată:/ chiar şi la cea mai strânsă îmbrăţişare/ se intercalează inevitabil un sân/ o mare mereu secată/ de lapte//”
“epistola din filipeni” Anatol Grosu (Casa de editură Max Blecher)
“când badea gheorghe se certa cu nenica eu mă rugam/ să nu se încleşteze inima lui/ care ca un pumn împărţea dragostea tuturor/ celor ca el/ am impresia că badea gheorghe/ se căuta prin sat/ deseori seara se întorcea acasă/ desenând cardiograma filipeniului/”
„gringo” Radu Nitescu (cdpl)
“cȃt de repede se schimbă lucrurile aici/ ți-a murit cățelul iarna trecută/ acum ai altul, un pui/ şi mie mi s-a spart încă un dinte/ şi nu ştiu unde e cel mai ieftin stomatolog din bucureşti/ cățelul tău creşte din ce în ce mai mult/ vin ani la fel ca ăsta din urmă/ aici, în fiecare toamnă, poezia mai încearcă o dată/ ca lordul voldemort/ şi reuşeşte încă puțin.//”
„te aştept ca pe un glonte” Ana Puşcaşu (cdpl)
„îți potrivești pătura pe aliniamentul de tragere/ restul sunt alături de tine/ gata să te lovească”
„restul serii ni-l petrecem împreună/ în altă rezervă de spital unde ne amintim/ mult mai uşor primele defilări”
„Lovitura de cap” Alex Văsieş (CDPL)
„O să te întinzi, după o zi de birou,/ şi o să mă loveşti în moalele capului./ Sau după ce-ţi deschei sandalele, priveşti în jur,/ o rotaţie completă, şi împingi aer proaspăt în obrazul meu./ Sau, cu aceeaşi mişcare,/ îmi dai în moalele capului,/ eu amplific şi trec mai departe.//”