Polemici elementare la Radio România Cultural (mai 2012) cu Georgeta Drăghici

Bun găsit la „polemici elementare” vă spune Georgeta Drăghici. Între critici şi autorii de literatură propriu-zisă, relaţia a fost dintotdeauna tensionată… cu excepţiile de rigoare. Scriitorul are impresia (de multe ori e şi adevărat) că e neînţeles de critica literară. Criticii cred şi ei că autorii se auto-iluzionează în privinţa valorii proprii şi asta e, adesea, adevărat. Realitatea e mai complicată, fiincă, uneori, rigiditatea, obtuzitatea şi lipsa unei sensibilităţi autentice faţă de literatură şi de mişcările ei permanente îi fac pe unii critici să nu înţeleagă ce se petrece în literatură, iar confuzia lor se răsfrânge asupra receptorilor. Iar scriitorii resping vehement orice manifestare critică, preferând, evident, cine nu îşi doreşte, numai elogiile. O privire echilibrată e greu de găsit.

Literatură şi polemici

G.D. Îi spun bun găsit astăzi la „polemici elementare” lui Răzvan Ţupa.

Bine v-am găsit.

G.D. Vorbeam, când ne-am întâlnit la „Scriitori la Microfon” împreună cu Monica Pillat şi discutam despre un volum al tău de poezie, despre viziunea pe care tu o ai asupra poeziei, care ar putea să stârnească polemici. Una ar putea să fie cu critica literară, cu Daniel Cristea-Enache, care are despre poeticitate o viziune opusă viziunii tale.

Pentru mine nu este o problemă să aibă cineva o poziţie opusă mie, mai ales că vorbim despre un critic literar, iar poziţia mea este una a unui om care scrie poezie. Aproape că este un clişeu să fie nemulţumiţi poeţii de criticii literari, dar, în cazul meu nu este vorba despre asta. Pe mine mă interesează mai puţin cine vorbeşte despre un volum şi mai mult ce spune. Ce vom discuta nu are nicio legătură cu ceva scris despre volumul meu „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”. Mă gândesc numai la nişte perspective asupra poeziei care, din punctul meu de vedere, sunt cât se poate de opuse. Pe de o parte, vorbesc despre poezie ca artă a creativităţii şi, pe de altă parte, de perspectiva necesară (dar care, din punctul meu de vedere, s-a îndepărtat de ce era nevoie să facă), construirea unor idoli literari (să spunem), fie că ei fac parte din generaţia ‘80,’70 sau ’60, rămâne impresia că, de multe ori, expediem poezia şi, chiar, literatura. Putem să vorbim mai târziu despre diferenţele pe care le văd între poezie şi literatură.

G.D. Da, să reţinem ideea.

Vorbem despre felul în care se creează idoli în domeniile astea, un lucru care, poate, este necesar, pentru că oamenii au nevoie de modele şi este bine să le avem. Dar, atunci când uităm că modelul nu este omul respectiv, ci ceea ce el a scris, riscăm să trecem foarte uşor în poziţia opusă: distrugerea modelului. Şi acesta este felul în care în ultimii 20-30 de ani s-au tot construit generaţii exemplare de poeţi, ’60, ’80, ’90, numai pentru ca, pe urmă, să fie contestate vehement de următoarea generaţie.

G.D. Nu numai.. S-a întâmplat să fie contestate chiar şi din interior.

Da, şi eu sunt un exemplu de contestatar din interior al unei generaţii. Al felului în care a fost privită, idolatrizată, cumva.

G.D. Nu te referi la cărţile celor din generaţia 2000, ci la felul în care au fost ele percepute?

Am scris, undeva în 2006 despre moartea generaţiei 2000 şi vorbeam acolo despre felul în care apăreau deja un fel de epigoni.

G.D. Vezi, ăsta este un text critic…

Dar nu aş putea spune că fac eu critic literară. Pentru că asta ţine de un anume gen de călătorie în textul scris. Eu am impresii, mie îmi place să spun că orice scriu despre cărţile altora sunt doar note de lectură, mai mult pentru mine, ca să mă ajute să înţeleg.

G.D. Aici, însă, este chiar act de critică literară.

Nu ştiu. Era şi foarte devreme atunci, iar eu am învăţat foarte mult de la poeţii tineri, să spunem, care au venit după mine, unii dintre ei încă nepublicaţi. Pentru mine au fost foarte importante toate momentele în care am fost într-un juriu sau altul de poezie pentru liceeni.  În fiecare an am scris câte un text despre poeziile pe care le citeam în concursuri şi am putut să văd cum, începând cu 2006, ponderea poeziilor scrise în stil clasic a scăzut de la un an la altul, faţă de cele scrise în vers liber, sau ceva mai “riscate” din punct de vedere estetic.

G.D. Şi revenind la moartea Generaţiei 2000, cum o vedeai atunci?

Mie mi se părea că există, de atunci, că exista riscul îmbălsămării cărţilor scrise de cei aflaţi în zona asta a Generaţiei 2000. Marin Mincu a vrut să avem o polemică pe tema asta, dar n-am mai apucat.

G.D. Ar fi fost interesant…

Au apărut numai două texte ale lui Marin Mincu şi unul singur al meu, foarte scurte în revista „Cuvântul”.  Marin Mincu încerca să nuanţeze termenii discuţiei, eu simteam destul de pregnant o ameninţare a îmbălsămării scriitorilor, mi se părea că deja se întâmplă. Vedeam deja colegi de-ai mei de generaţie, debutaţi odată cu mine abordând morga scriitorului care dă lecţii despre literatură, respingându-i pe unii care vor să abordeze altfel literatura.

G.D. Idolii despre care vorbeai, nu?! Auto-construirea idolilor.

Şi nu se poate spune că este ceva rău în sine, în construirea unor statui. E frumos, probabil că statuile îmbogăţesc o cultură, dar, din păcate, ele îşi pierd impulsul de bază, cel iniţial, al creativităţii în domeniul limbajului dacă vorbim despre poezie. Întotdeauna au fost opoziţii şi controverse. Între Heliade Rădulescu şi Cezar Boliac, de exemplu, ei făcând parte din „generaţii”, în termenii de azi, diferite.

G.D. Ca să ne întoarcem la începuturi…

Între ei, ca vârstă, erau 10 ani diferenţă. Azi li s-ar spune atacuri, pentru că se acuzau reciproc de renunţarea la regulile poeziei clasice. Se făcea trimitere chiar la Arta Poetică a lui Boileau, ceea ce e uşor ridicol astăzi, dacă ne gândim că amândoi sunt acum plasaţi în paradigma romantică. Iar răspunsul la acuzaţii era „dar, uite, că nici Shakespeare nu respectă regulile clasice”. Privind de la noi spre perioada respectivă, noi îi vedem egali şi chiar cu poziţii asemănătoare, îi vedem doar ca pe nişte statui. Ori tocmai dezbaterea aceasta între ei era importantă, creând premizele pentru ceea ce s-a întâmplat în perioada Junimea.

G.D. Înţeleg că te interesează mai mult o pluralitate apunctelor de vedere în ceea ce priveşte poeticitatea…

Da, mă interesează foarte mult pluralitatea şi, mai ales, coerenţa susţinerii punctelor de vedere.  De foarte multe ori, chiar în limbajul critic există această rezolvare a discursului: „este bun”, „este prost”, „punct”, „aceasta este poezie” aceasta „nu este poezie”, lucruri care ar putea să fie adevărate, însă numai în anumite condiţii şi contexte care merită precizate întotdeauna.  Asta duce şi la toate confuziile legate de premii. Oricâtă bună-credinţă are cineva care acordă un premiu, dacă nu există justificare explicită a premiului respectiv, premiile îşi pierd importanţa, devin nişte convenţii absolut banale.

Idei în ofensivă

G.D. Răzvan Ţupa despre poezie şi problemele ei de receptare.

Teoretic, un premiu capătă importanţă şi valoare prin valoarea celui pe care îl premiază. În ceea ce priveşte poezia din ziua de azi, există foarte multe feluri de valoare poetică. Obiceiul celor mai importante premii pentru poezie, fie că este vorba despre Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, fie că este vorba despre „Premiul Uniunii Scriitorilor” sau de „Premiul România Literară” este să se varieze aceste ierarhii. Se alege acum un poet dintr-o ierarhie… apoi din alta… ca să fie toată lumea mulţumită. Cu excepţia premiului Eminescu, unde oricum este discutabil, pentru că toţi nominalizaţii sunt importanţi, oricare dintre ei câştigă, este foarte greu să greşească juriul. Dar acolo există o justificare, un laudatio pe care, de obicei, îl face Mircea Martin. Este foarte interesant de urmărit un fel de schimbare a accentului de la un an la altul. Dar, şi acolo accentul este destul de arbitrar schimbat. Juriul nu apucă să precizeze de ce într-un an se mizează pe o direcţie, iar în altul pe alta. Dar este un lucru de urmărit. În ceea ce priveşte celelalte premii, nu există niciodată o justificare. Problema ce mai mare nu este cine ia premiul, cine nu ia premiul. Pentru că aici pot să fie discuţii oricând. Problema este că premiile îşi pierd importanţa.

G.D. Pentru că nu au suficiente argumente…

Da, pentru că nu sunt făcute publice aceste argumente. Şi acest lucru se simte. Pentru mine, exemplul dincolo de care este imposibil să se ajungă mai jos şi mai departe este premiul Academiei Române pentru Poezie, unde, anl trecut, în 2011, s-a acordat pentru cărţi apărute în 2009. Iar cartea care a câştigat era „Eonul Marelui Desant” de Daniel Corbu, un volum care merită premii, doar că apăruse în 2007. Şi era peste tot menţionat  anul apariţiei acestui volum. Şi în cronici, şi pe site-ul autorului… deci nu i-a păcălit nimeni pe cei de la Academie. S-au păcălit singuri acordând un premiu pentru cartea apărută în alt an.

G.D. Şi tu ai spus că era o carte care merita premii

Sigur, dar de ce să spunem că îi dăm premiu pentru alt an decât cel în care apăruse. Şi apoi, ce o să creadă Nichita Danilov, care primise premiul pentru cartea sa din 2007.

G.D. Astea sunt disfuncţionalităţi

Cu siguranţă, dar nici măcar pe cei de la Academie nu i-a interesat să îndrepte acest lucru după ce a fost semnalat. Mi se pare că lipseşte interesul pentru o dinamică întrucâtva coerentă în comunicarea poeziei. Mi se pare că este mult mai uşor să vorbim despre statui, idoli decât să vorbim despre ceea ce putem să-i ajutăm pe scriitori să facă. Este mult mai uşor să dăm bani pentru publicarea unei cărţi de poezie şi mult mai greu să fim interesaţi să urmărim ce face cartea de poezie şi să se acorde finanţările pentru publicare sau scriere a cărţii respective ţinând cont de direcţia pe care încearcă să o adopte cartea respectivă.

G.D. Cum ţi se pare că greşeşte critica? Spuneai la un moment dat că ţi se pare că interpretările poeziei sunt extreme…

Este foarte greu să spun că ar greşi critica în general, criticii sunt foarte diferiţi între ei… aşa cum sunt şi poeţii. Ceea ce nu funcţionează este iluzia continuă a faptului că ar putea exista o singură ierarhie critică.

G.D. Crezi că fiecare critic încearcă să îşi impună propriul canon.

Sunt foarte diferiţi criticii de azi.

G.D. Poţi să dai un exemplu?

Am putea să vorbim despre „Critica în tranşee” a lui Alex Goldiş. Acolo autorul nu încerca să impună o viziune critică, ci făcea un adevărat demers de istorie, de recuperare a dinamicii criticii literare într-un anumit context.

G.D. M-ar interesa la poezie, un critic de poezie…

Acum, cred eu, este un moment în care se reformulează peisajul criticii literare în ceea ce priveşte poezia. Acum 10 ani, când eu am publicat „fetiş” şi debutam, eu aveam o listă de critici literari, pe care o făcusem citind presa literară, care, credeam, că pot să înţeleagă ceea ce mă interesa pe mine să fac în poezie. Acum, când am publicat „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti”, am încercat să fac acelaşi lucru pentru editura Max Blecher. ŞI mi-am dat seama că o listă de acest gen trebuie făcută pentru fiecare titlu în parte cu alte nume de critici literari. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla acum 10 ani, astăzi este mult mai greu să vezi aria pe care o acoperă fiecare critic literar în parte. Chiar dacă, unii dintre criticii literari de acum 10 ani scriu şi acum. De foarte multe ori apar în discursul critic termeni ca „îmi place” sau „nu îmi place”, „este mare” sau „este oricare”. Verdicte care pot fi spectaculoase în peisajul mass media, dar, atunci când ne interesează poezia, ele nu au mare importanţă. Acum câţiva ani a apărut o carte despre Eminescu, „Negocierea unei imagini” de Iulian Costache. Pentru mine a fost una dintre cele mai interesante apariţii din critica literară. Noi ne-am obişnuit să ne gândim cât greşeau contemporanii lui Eminescu atunci când îl atacau sau îl criticau. Dar, citind lucrurile astea descoperi că sunt aceleaşi mecanisme care funcţionează şi acum. Multe dintre acele reproşuri păreau de bun simţ să se facă. De exemplu era evident că un om care spune că nu era normal să îl aşeze pe Eminescu imediat după Alecsandri, din moment ce Eminescu abia publicase câteva poezii în periodice şi nu era debutat în volum, era normal să pară un argument valabil. Acum noi ştim că nu avea dreptate cel care spunea asta, ci Maiorescu. Dar, în dezbatere era normal să existe şi poziţia aceasta. Existau atâţia care publicaseră atunci… Cum putea să mizeze un critic literar pe cineva care nici măcar nu debutase în volum.

G.D. Intuiţia de critic

Da, poate, dar astăzi, poezia este judecată de foarte multe ori din aceste poziţii de „bun simţ” ca să le spunem aşa. Ori, unul dintre lucrurile pe care poezia ca artă le face este tocmai să arate că este posibil ceva ce pare inimaginabil, de neconceput pentru bunul simţ. Acest lucru, cred, provoacă nişte blocaje. Este foarte greu să vorbim despre încurajarea poeziei, a creativităţii, atâta timp cât nu ne interesează direcţiile pe care se merge, atâta timp cât noi privim numai în spate. Este foarte important, dar această privire nu reuşeşte să acrediteze lucruri care au constituit istoria poeziei. Oriunde am mers în lume cu poezie, pentru ateliere sau lecturi publice, poezia românească are nişte atuuri pe care, în România foarte puţini le recunosc drept elemente valabile ale canonului oficial al poeziei româneşti. Tot ce ţine de avangardă şi experiment, în România este foarte greu acceptat drept poezie.

G.D. De ce poezia este mai mult la marginea literaturii din punctul tău de vedere?

Pentru că eu văd ca legate de poezie şi lucruri care sunt anti-literare, exersarea creativităţii, să spunem. Există demersuri experimentale ca, de exemplu, transcrierea unui ziar într-un volum de poezii. A existat acum câţiva ani un proiect de acest fel. Un poet a transcris un număr din New York Times cred.I-a luat un an şi ceva să transcrie cuvânt cu cuvânt un singur număr din ziar şi a ieşit o carte foarte groasă. Din punct de vedere literar, este foarte greu să aibă valoare demersul respectiv, însă din punct de vedere poetic este un exerciţiu fertil, o schimbare a perspectivei asupra datelor cotidianului, asupra reflectării evenimentelor în limbaj jurnalistic. Preluarea acestui limbaj şi prelucrarea lui în termenii unui obiect poetic. Este o zonă în care se lucrează.

G.D. Din punct de vedere al creativităţii poetice

Nu putem să spunem că este o zonă integrată în literatură, dar este o margine fertilă, care a lărgit mereu viziunea asupra literaturii. Este normal ca unii critici literari să fie interesaţi doar de un canon, de asigurarea unei galerii de statui, dar, pe de altă parte, mi se pare important să integrăm în discurs şi semnalarea faptului că statuile respective sunt importante pentru ceea ce au făcut ca să schimbe datele discursului literar sau poetic.

G.D. Şi acum, pentru că vom face o polemică cu Daniel Cristea-Enache, aş vrea să îmi spui care sunt lucrurile pe care ai polemiza? Care sunt lucrurile care sunt atât de opuse?

Pentru mine nu poate să funcţioneze ideea de clasament unic în literatură, nici măcar atunci când este vorba despre un sondaj, cum am citit la un moment dat că s-a întâmplat: „ce poeţi aţi vrea să studiaţi”. Nu mi se pare că este viabil nici măcar acest accent pe persoană în detrimentul lucrurilor pe care le scrie, chiar dacă este vorba despre un fel de valorificare estetică a individului. Apoi, mi se pare foarte forţată sugestia unei traiectorii unice a poeziei.

G.D. În aşteptarea dialogului dintre poet şi critic, nu uitaţi că polemica este a ideilor, pe care ni le puteţi trimite la adresa de e-mail polemicielementare@gmail.com