(continuare de aici -A– si de aici -B– și de aici-C-)

Mijloace de transport în comun 2. Realitate (colectiv)

În 2010, Teodora Dumitru nota în revista „Cultura” pe marginea unui text exploziv al francezului Jacques Roubaud („Obstination de la poésie”) câteva dintre semnele declinului poeziei. În afara dezorientării din lumea editorială, încă și mai interesantă este fuga de poezie repliată în spatele „versului internațional liber”. Poeziei din ultima jumătate de secol i-au fost reproșate de foarte multe ori mizele intime, limitarea perspectivei la detalii irelevante și așa mai departe. Însă o bună parte a poeziei se întâmplă chiar în spațiul public, între reperele grupurilor naționale ori culturale pe care părerile generale par să le considere uitate de poezie.

Jamaicanul Kay Miller (n.1978) s-a remarcat încă de la debutul său în Marea Britaniei (2006) prin sondarea poetică a raporturilor dintre tradiție și modurile de expresie contemporane în cultura sa natală. Legătura cu reperele afective ale culturii din care vin este una dintre temele distincte ale poeților majori din secolul XX a căror existență a fost marcată de experiența exilului. Palestinianul Mahmoud Darwish, rusul Iosif Brodski, sau reputatul scriitor Kamau Brathwaite (născut în Barbados, dar cu un traseu biografic în care Ghana, Jamaica, Marea Britanie și Statele Unite sunt repere solide) își construiesc spațiul natal ca teritoriu de refugiu poetic, fie că vorbim despre filoane lirice ori despre motive recurente în poezia lor. Mult mai complicată este situația unui autor ca israelianul Almog Behar (n.1978) a cărui poezie își asumă, deopotrivă influența arabă și cea ebraică dar nu pierde niciun moment din vedere contextul contemporan:

„Araba pe care o vorbesc e îngrozită
Se preface pe-ascuns că e ebraică
Le șoptește prietenilor
La fiecare bătaie în ușă
Ahalan, ahalan, bine ați venit
De câte ori vede un polițist pe stradă
Își scoate cartea de identitate
Și arată unde scrie naționalitatea
Care o păzește:
Ana min al-yahud, ana min al-yahud,
Sunt evreu, sunt evreu.

Iar ebraica pe care o vorbesc e surdă
Uneori, atât de surdă.”

Și pozia românească a celor care au debutat în ultimul deceniu este sensibilă la raporturile vii dintre contextul actual și mediul tradițional. Gabi Eftimie (“ochi roşii Polaroid”- 2006, Vinea; „Nordul e o stare de spirit”- 2014, Charmides) este autoarea unor versuri care pot oricând să contrazică prejudecata rupturilor dintre temele mari și motivele minore, cotidiene: „te întrebi ce îmbunătăţiri ai putea adăuga la peisaj:/ un copăcel, o bufniţă, terenuri de tenis minuscule ca în machetele arhitecţilor?/ dacă ai scuipa-o acum, guma ta de mestecat s-ar solidifica şi s-ar/ transforma pînă jos într-o fosilă frumos mirositoare” sau, încă și mai clar, atunci când reușește să rețină continuitatea dintre mediul intim și reperele sociale: „în fond, ce înseamnă să fii uman?// să-ţi pui salopeta reflectorizantă ca toţi ceilalţi,/ să stingi lumina după tine când pleci,// să încui uşa”. În același fel funcționează textele poetice semnate de Val Chimic („umilirea animalelor”- 2011, cdpl), pentru care motivele reținute în versuri sunt prilejuri de performance: „zice:/ am bătut aşa de tare ouăle/ după tot tămbălăul ăla de azi/ că parcă îmi vedeam mâna cum se transformă/ în mixer/ păi e normal să ai asemenea emoţii în bucătărie/ de parcă ridicam elicopterul de la sol?/ şi mai ales, ce m-a făcut praf,/ e că-n toată vremea am aşteptat/ laba grea şi udă a bărbatului meu/ pe gât, la sfârşit,/ în semn de apreciere”. Foarte rar găsim în lirica românească mărci atât de clare ale definirii eului poetic prin interacțiuni tehnice: „motorul cel mare şi-a încetat activitatea/ trebuie/ şi de unde să mă mai iau/ să reacţionez prompt să acţionez/ paşii se accelerează pe holuri// el puternic motivat de apropiere/ o alarmă ignorându-le pe cele reale// carcasa strânge/ până la identificare sau anulare”.

Este vorba despre o proiecție mitică a traumei poetice investigată în termeni mai apropiați de obișnuințele cititorului din România de Andra Rotaru (”Într-un pat sub cearşaful alb“- 2005, Editura Vinea; “Ţinuturile sudului“- 2010, Editura Paralela 45; “Lemur“, Editura Cartea Românească, 2012):

„într-o casă frumoasă în care nu am timp

să cutreier. nici să aştept, să-mi pun mâna

pe creştetul vostru,

să vă simt textura moale a blănii.

am timp doar să trec, să închid uşile noi,

să stropesc vechile muchii uscate

cu fructe strivite în pumni, ca şi cum

pofta iscată de corpuri fragede

nu mai există”

Nicio vârstă poetică nu rămâne imună la acest demers de reconfigurare a sinelui poetic. Adrian Diniş („Poezii odioase de dragoste” – 2010, Editura Vinea) reușește să își insereze propriul discurs între fragmente decupate din poeți ca Ezra Pound:

„lăsându-mi deoparte jucăriile preferate

caraghiosul de mucava mişcat cu o singură sfoară

fierararii care bat nicovala

călăreţul şi calul a cărui coadă e un fluier

bucata de oglindă ciobită care reflectă soarele

poezia şi ţigările

aceste sfori cu care încercam

să-mi fiu propria marionetă”

Cele mai dinamice variante ale poeziei românești care a convins în această perioadă își asumă deopotrivă sondarea motivelor cotidiene și polemica afectiv-socială cum se întâmplă în poezia scrisă de Ana Puşcaşu („te aştept ca pe un glonte”- 2012, Casa de pariuri literare):

„cine eşti tu care mă judeci
cine eşti tu care poţi opri cu un singur
cuvânt despre boală toată istoria locului

bosnia nu e un loc unde
se construiesc supermarketuri
nici băieţii înalţi nu îşi strâng pliurile
parapantei pe holurile căminelor

câţiva puşti obosiţi sunt adevăraţii
insomniaci strălucitori ai locului pe ei
dimineţile îi găsesc lipiţi de vagoanele goale
sau coborând în oraş sacii de cărbuni furaţi

lor şi numai lor bosnia li se pare o boală
străină şi stăruitoare”

(„Bosnia cartier”)

Dar sunt și autori care pot să treacă peste blocajele polemice, definind instanțele subiective tocmai prin aerul tare al ciocniri dintre perspective opuse, dacă este să notăm atitudinea lui Andrei Doşa („Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit”- 2011, Editura Tracus Arte; „American Experience”- 2013, Cartea Românească):

şi eu însumi ce-s mai mult decât un om ce-şi varsă

dispreţul peste locurile incompatibile cu sufletul lui

iar când se apropie de oameni se simte ca o fiinţă oarbă

stăbătută de anxietate vase capilare proteine şi deşeuri –

are nevoie de energie şi căldură consolare şi linişte

extaz şi futai foarte mult futai

încredere cărucioare multe cărucioare

un ţinut de verdeaţă şi răcoare artificiale”

Accentul cade în acest tip de poezie mai puțin asupra ticluirii unui mit al ficțiunii, cât este avută în vedere identificarea resorturilor realității. De altfel termenii folosiți de Peter Wollen atunci când analiza opoziția dintre cinematograful de tip “Hollywood-Mosfilm” și viziunea specifică Noului Val francez („Godard and Counter Cinema: Vent d’Est„, 1972) s-a dovedit utilă pe tot parcursul abordării noastre. Chiar și atunci când este vorba despre o realitate poetică, acești autori mizează doar pe ceea ce face poezia din ei reușind să evite pozele de manual școlar asociate literaturii.

Fetiş 3. Regresiv (plăcere)

Răspunzând viziunii care limitează specificul limbajului poetic la abaterea de la normele vorbirii de zi cu zi, Gheorghe Crăciun („Aisbergul poeziei moderne”, Paralela 45, 2009, p. 52) alcătuia o listă de autori clasicizați a căror operă este legată de valorificarea vorbirii obișnuite în poezie, chiar dacă astăzi este mai greu să identificăm acest lucru: „Francois Villon, Quevedo, Browning, Holderlin (cel din ultima perioadă de creație), Jorge Manrique, Leopardi, care au scris o poezie ce nu mai poate fi comentată ca o îndepărtare de la normele lexicale ale limbii comune”. De fiecare dată când simt nevoia să prezint cuiva legăturile dintre diferitele percepții asupra poeziei (clasice, moderne, contemporane, lirice, violente, ironice, cinice, hedoniste, închipuit-diletante ori kitsch) primul exercițiu la care mă gândesc este traducerea poemului „Valentine” de Carol Ann Duffy (n.1955). Lăsăm la o parte premierele (primul poet scoțian, prima femeie, prima persoană care își susține public orientarea sexuală) pe care le marchează numirea ei ca Poet Laureat al Marii Britanii în 2009, la capătul unei liste începute de Henric al VII-lea acum mai bine de 500 de ani, ceea ce contează aici sunt resorturile puse la treabă în versuri precum cele de mai jos:

„Nu un trandafir roșu și nici vreo inimă de atlaz

Îți dăruiesc o ceapă.
E o lună ambalată în hârtie maro
Promite lumină
ca dragostea dezbrăcată cu grijă.

Uite.
O să te orbească din lacrimi
ca un iubit.
(…)
Încerc să fiu sinceră.
(…)
Îți dăruiesc o ceapă.
Sărutul ei aprig o să-ți rămână pe buze,
credincios și gelos
ca noi,
atâta timp cât o să fim noi.

Ia-o.
Cercurile ei de platină se vor strânge într-un inel,
dacă vrei.

Mortală
aroma ei ți se va lipi de degete,
ți se va lipi de cuțit.”

Drumul spre cele mai simple elemente ale vieții de zi cu zi este parcurs cu o atenție specială poeții contemporani. Americanul Frederick Seidel duce mai departe surpriza identificării motivelor tradiționale cu o recuzită specifică existenței citatidine:

„Urci în lift

Ca s-o iei în jos şi el se duce-n sus,

Iar surpriza

Sentimentului că brusc găseşti

Fericirea e uşoară.

La fel e şi dragostea.

Farmecul galaxiilor când străbat

Spaţiul nu prea-i omenesc,

Dar pe de altă parte toți

Suntem legaţi.

La fel e şi dragostea.

Pe-aici pedala și Einstein, nu-i aşa?”

(„Supersimetrie”)

Cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost marcată de negocierea continuă a relației dintre temele grave și expresia colocvială cum se întâmplă în poezia lui Yehuda Amichai, după ce versurile lui Paul Celan stabiliseră deja raprtul strâns între cruzimea istoriei și diferitele aspecte ale moștenirii culturale:

„Drum corodat de

vântul razelor limbajului tău

vorbăria pestriță a pseudo-

experienței – poemul meu

în o sută de limbi

poemul, noemul”

(trad. Mircea Țuglea în „Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană”, Editura MNLR, 2013, p.138)

Dar investigarea raportului dintre temele grave și motivele banale este continuat și în poezia de după anul 2000, cum putem să constatăm și în poemul polonezului Tadeusz Dobrowski (n.1979):

„Cuvântul măr nu conţine în el niciun adevăr

despre măr, cum ar fi forma lui, culoarea, mirosul

şi gustul. Adevărul nu este pentru privit, mirosit

şi gustat. Spunând măr, abia îl vei mânca.

În spaţiul dintre cuvântul măr şi adevărul mărului

se petrece mărul. Spaţiul dintre cuvântul moarte

şi adevărul morţii este cel mai mare. În el se

petrece viaţa. Între cuvântul adevăr şi adevăr se petrece

moartea.

(traducere de Luiza Săvescu)

Acest tip de investigație este însoțit în permanență de mecanisme de legitimare specifice (fie că vom vorbi despre „surpriză” ori „perspectivă inedită” de „coerență” sau „metaforă” în accepțiune heideggeriană). Aceste mecanisme transformă procesul literar al seducției (Heiden, Gert-Jan van der ,„The Truth (and Untruth) of Language: Heidegger, Ricoeur and Derrida on Disclosure and Displacement”, Duquesne Univ Pr, 2010) în spectacol verbal. Iar aici, unica plăcererea lecturii este gradată în funcție de capacitatea autorului de a provoca prezența. Pe de o parte avem de-a face cu actualizări în simțuri și afectivitate ale temelor și motivelor consacrate, pe de alta, cu formulări expresive orientate spre un limbaj credibil pentru conștientizarea diferitelor situații din societatea contemporană.

În România, poezia lui Gabriel Daliş („Semnale de sâmbata”– 1996, Licurici; „Întoarcere acasa”– 1998, Panteon; „Chip împreună”– 1999, Panteon; „Copacul fără urmaș”– 2005, Panteon; „: până mereu”- 2010, Charmides; „Piedici şi arme”- 2014, Cartea Românească) a trecut de la un volum la altul din plină dezorientare metaforică înspre o tot mai expresivă plasare a discursului poetic între reperele acute ale poeziei la ieșirea din secolul XX:

„: beţi se vor întinde în sinagogă,

vor împleti părul inocentei cu un pistol.

te cos, te fac ramă de pat, vor spune,

îţi tai gâtul să te scuip în cap.

am rămas cu semne

într-un camion care a lovit cebi.

prizonierul te ascultă la difuzor,

eu mă ascult cu urechea.”

Reperele istorice recente joacă un rol interesant și pentru Dan Cristian Iordache („Poate există” – 2008, Muşatinii; „Achtung maybe”- 2009, Princeps Edit, ; „Abel şi eu”-2010, Brumar;, Karawane”- 2012, Charmides; „Avatarurile domnului Oanea”- 2013, Zidul de Hârtie). El reușește să insinueze sentimentul individului în ciocnirea formulelor politice și sociale:

„la revoluţia din 89 m-am uitat mult şi revoltat

la televizor. a fost palpitant. am auzit

mai târziu că Ceauşescu în faţa rafalei

a strigat Trăiască Republica Socialistă România.

poate că era şi el sincer. cine ştie unde se termină
dragostea? iar sinceritatea e nedemocratică

s-ar părea. acum Republica Socialistă

România stă bine mersi lângă cel de-al treilea Reich.”

Urgența traumelor personale între liniile generale oferite de social și politic este steagul sub care sunt scrise versurile Svetlanei Cârstean („Floarea de menghină”-2008, Ed. Cartea Românescă). Aici este de remarcat și formularea acută a raportului cu motivele consacrate ale poeziei (vis, realitate, frumusețe, cotidian, social):

„Însă visul m-a scuipat în afară.
Sînt aici.
Între ziua care a fost şi cea care va să vină.
Visul m-a scuipat în afară
ca pe un sâmbure tare, amar.
L-am lăsat în pace.
Era un vis urît.
Sau eu eram urâtă.
Între ziua de ieri şi cea de mâine e un spațiu îngust
ca între dulap şi perete.
Stau cu spatele
la soarele de ieri,
la frica de ieri,
şi cu fața la ceva care încă nu vrea să se deschidă.
Pe aceeaşi spinare mâzgoasă până când
tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul
şi pornesc.”

„Plăcerea” poeziei este complet diferită de accepțiunea pe care acest termen o are în psihologie sau în discuțiile de zi cu zi. „Împlinirea discursivă” este o expresie mai exactă pentru „plăcere” în acest caz, chiar dacă sunetul tehnic al expresiei pare să golească de sens tocmai forța vitală a poemului. Expresivitatea poate să adune în text imagini sau motive tratate, de obicei, cu reticență. Poezia publicată de Oana Ninu („Mandala”- 2005, Vinea) este exemplul cel mai clar pentru aceast tip de valorificare expresivă a motivelor legate de traumă:

„ce să mai mănânc din mine şoarecele meu negru şi sârmos deja se linge pe bot

fac sărmăluţe lungi din lacrimi şi resturile de carne de la ultimele orgii

sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi

în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele tale să-mi împungă nevrotic pielea

ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru atunci mi se va usca părul

îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în punguliţe printre pliurile saltelei

printre cârpele sleioase în care am ascuns păpuşile fără capete şi mâini

atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi

nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri”

Procedeul și-a găsit destul de repede variante slabe sau manierist-explicative. Cătălina Cadinoiu („Nuferii mor în cada”- 2007, Cartea Românească) își bloca demersul de după primul volum într-o revenire la jocul expresiv literar:

„Fericirea de-a te vedea este o turmă de cai

din care se desprinde un mânz,

se apropie, fornăie

şi, scuturându-şi coama,

sub ochii mei, se ridică în prima lui pesadă”.

Acest gen de problemă se pierde în începuturile gândirii estetice românești. Cantemir observa încă de la 1700 disocierea dintre obiectul reprezentării și referințele aceleiași reprezentări: „portretul făcut de tine ca să-mi semene, seamănă cu celelalte portrete, nu atât pictate, cât închipuite mai nainte, dar cu mine nu seamănă deloc. Dacă vrei să afli de ce nu seamănă, se cuvine mai întâi să afli, că tu n-ai cunoscut alte culori decât pe acelea învățate de la profesorul tău, care ți le-a dat așa cum le-a primit de la cei mai vechi” (din latinește de Nicodim Locusteanu, citat în „Despre frumos și artă. Tradițiile gândirii estetice românești”, Minerva, 1984, vol.I, p.5). Acest parcurs pe urmele reformulării plăcerii în discursul poetic de azi ne-a făcut să străbatem în sens invers primii ani ai secolului XXI și referințele istorice ale secolului trecut pentru a identifica raportul tensionat între tradiție și execuție artistică încă din începuturile gândirii estetice românești.

Oxigen 4. Intim (neplăcere)

Investigarea formulărilor poetice de azi din perspectiva diferitelor mituri care legitimează poezia ar fi incompletă fără câteva precizări legate de reproșurile obișnuite aduse poeziei. Insistența asupra banalului, fascinația urâtului și a bolii nu sunt doar teme ale discuțiilor comune ci și motive din discursul critic fondator al istoriei literare moderniste. Fie că este vorba despre repere ale discursului poetic din ultimii 30 de ani ca poezia americanului John Ashbery sau a suedezei Elisabeth Rynell, ori pur și simplu despre foarte des invocatele exemple adunate din poemele violente ale Elenei Vlădăreanu sau Marius Ianuș sau ale Ritei Chirian (în primul deceniu de după anul 2000 în România) reacția la imaginarul violent pare să fie la fel de acută și atunci când avem de-a face cu reproșurile banalității sau ale motivelor vagi în poezie.

Aceste reproșuri nu și-au pierdut niciun moment actualitatea, dar poeții de azi, indiferent de locul în care scriu își definesc spațiul poetic aparent indiferenți la aceste reproșuri, dar insistând asupra unei acutizări a contextului în care folosesc elementele devenite clișee. În Israel, Anat Levin pune situațiile medicale, instanțe familiale, raporturi oficiale ori intime, în plin text al definirii:

„În copilărie, nimeni nu mă cunoscuse. Dar își puseseră deja sigiliul și iscălitura pe mine. Dr. Brosh îmi examinează sânii. Văd că îți cam place să mănânci, îmi spune în timp ce mă îmbrac. Dr. Zilberstein nu și-i aduce aminte decât pe copiii lui, pe pacienți ca un singur corp, cu o singură inimă, cu o singură vulvă deschisă, gata să urle.Dr. Levine nu-și ridică ochii din hârtii, sunt încurcată de vorbele lui, pierdută în privirea lui ocolitoare. Dr. Yefet râde, „În ziua de azi, până și un perete poate să rămână însărcinat”. Ramuri aplecate se frâng în mine. Dr. Bauman îmi prescrie Ikaclomin de trei ori pe zi, glucoză de două ori pe zi, o injecție după-masă. Povara corpului meu devine din ce în ce mai mare. În timp ce se scarpină în cap, Dr. Gold, cu bărbia lui dublă tremurândă, apreciază că, în asemenea situații, banii nu ajută la nimic. Număr zilele până la big bang și-apoi, zi după zi, mă deschid metodic, orele scrijelesc în mine, aștept și-n tot această vreme mă îmbrac, mă dezbrac, îmi deschid larg picioarele. Intru și ies. Fața mea se rotunjește și copilul poartă sigiliul și iscălitura în sertarele de jos, iar în cele de sus a mai trecut un an, curând voi împlini

treizeci și trei de ani”

(traducere de Rita Chirian)

Situații prin excelență neplăcute devin cutii de rezonanță și pentru Marius Chivu („Vântureasa de plastic”- 2012, Editura Brumar) care dedică un volum întreg investigării sensurilor vindecării atât din punct de vedere medical, cât și expresiv-poetic: „în fiecare dimineață o aștept/ să se trezească/ să mă întrebe confuză ce căutăm/ noi aici/ cu bandajele astea însângerate pe cap și furtunașele/ în nări în gât/ în picioare// azi chiar deschide ochii/ și rămâne cu pleoapele ridicate/ (când doarme e frumoasă și întreagă)/ ochii mari curioși/ îi plimbă pe tavan pereți geam/ nici un scâncet nici un geamăt/ (tăcerea o face umană)/ măsoară totul cu priviri lente/ apoi se oprește mirată asupra mea/ de parcă abia m-a văzut/ dă să zâmbească/ (probabil îi sunt în sfârșit familiar)/ dar ea așteaptă să se întâmple ceva/ cât mai firesc…// eu întârzii puțin în privirea ei/ zâmbesc și îi mângâi sprâncenele/ (întâi pe cea dreaptă)/ nu, încă nu este dimineața așteptată/ va trebui să-i spun și azi cine sunt/ iar ea va fi/ din nou/ încântată de cunoștință”.

Același procedeu este aplicat și în sens invers, folosind motive clișeizate în textul erotic sau de divertisment pentru a construi o imagine respingătoare dar expresivă. Diana Geacăr („bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră”- 2005, ed. Vinea; „Frumuseţea bărbatului căsătorit”- 2009, Vinea) face acest lucru în texte interesate mai ales de conturarea eului prin raportare la contextul și reperele sociale:

„Într-o noapte au apărut în camera mea

un bărbat însoţit

de o femeie grasă. Când ea s-a întors

cu spatele, el i-a ridicat fusta,

rânjind. Fundul şi picioarele ei

erau goale.

Jupuite de carne.

Apoi a întors şi ea capul spre mine

şi-a rânjit. Am deschis ochii. Beznă.

Se auzea muzica de la terasă.”

Raportarea poate ocoli imaginarul violent, dar și mărcile banalității și ale inexpresivului sunt redimensionate atunci când sunt puse în textul poetic de Alice Popescu („Sfoara de întins rufe”- 2013, Pandora M):

„cred că tăcerea mea ajunsese

cât un balon uriaş de cuticule plutind peste infinit.

douăzeci de ani,

din sânii mei a țâşnit doar mouna,

apoi, dintr–odată,

într–o zi oarecare,

laptele alb al universului.

era toamnă. moda extensiilor de unghii trecuse, doar umbra mea se vedea,

alungită ca o pisică leneşă peste lume, scrijelind

ceva.”

(„Catwalk”)

Intimitatea definită ca rezultat al agresiunilor suferite (evident, aici ne-a interesat mai ales agresiunea estetică), ca rezultat al traumei încheie această primă serie de abordări pe care le-am dedicat aici raportului dintre poezia scrisă în ultimul deceniu (2005-2015) și diferitele viziuni și mecanisme mitice ale poemului. Cum nota în volumul său „Poezie și individuație” (Tracus Arte, 2014) Radu Vancu, am urmărit constituirea sinelui acestei poezii „nu ca și când ar fi o ființă vie- ci exact ca pe o ființă vie, o extensie cu ADN verbal a sinelui în care a originat”.

Integrarea în această viziune mitică a poeziei este una dintre mizele creației de azi. Uneori problematica diversă a scrisului este aruncată din condei (a se citi „metaforic”) în contextul urgenței psihologice, cum am arătat prin exemplele de rateuri expresive cu care am început prezentarea de aici (Jena poetică 1. Serbări) dar și prin reținerea diferitelor eforturi de valorificare a raporturilor cu ficțiunea, cu realitatea (Mijloace de transport în comun 2.), cu plăcerea (Fetiș 3. regresiv) și neplăcerea, în termeni pe care i-am împrumutat din critica de film. Odată precizate diferitele nuanțe legate de lectura poeziei recente în termenii mitici ai poeziei se impune să reconsiderăm dimensiunile clasice ale creației verbale. Investigarea reperelor lirice, dramatice și epice în poezia de azi va reține următoarele 8 părți ale prezentării noastre.

(va urma)