2005-2015 Mişcări în front

(continuare de aici)

Primul interludiu – acum 20 de ani

Peisajul poeziei contemporane româneşti este mai dinamic decât oricând. La mijlocul anilor ’90, când tocmai se formau cei pe care ne-am obişnuit să îi legăm de douămiism era foarte greu să asculţi poemele cuiva fără să ştii exact din ce zonă a poeziei vine. Iar harta poeziei era destul de clară în acel moment, cu vocile critice influente pentru actualitatea poetică a momentului (Al.Cistelecan, Ion Pop, Octavian Soviany, Marin Mincu, Dan C Mihăilescu, Ştefania Mincu). La fel de clar era şi cine nu conta în critica de poezie, chiar dacă erau autori cunoscuţi. Trecuse mult timp de când Eugen Simion şi Nicolae Manolescu semnaseră cărţi relevante pentru direcţiile dezvoltării poeziei şi termenii lor critici se îndepărtau de cărţile care tocmai apăreau. Eugen Simion, de exemplu, s-a întâmplat să publice câteva observaţii pertinente despre poeţii care debutau în presă sau în numărul Caietelor Critice dedicat celor noilor autori, dar atât. Alex Ştefănescu era de pe atunci modelul de critic respectabil care îţi doreai să îţi desfiinţeze cartea pentru că opiniile sale pozitive se bazau (ca şi azi) mai mult pe simţul umorului decât pe lectură critică. Cum internetul nu era dezvoltat ca astăzi atunci când era vorba despre platforme dedicate literaturii, în jurul anului 2000 principala sursă de informaţii şi dezbateri pentru un autor care încă nu debutase era presa literară a acelor ani. Revista Vatra era mai importantă decât România Literară. Poesis (la Satu Mare) şi publicaţia generaţiei ’90, Artpanorama încercau să surprindă efervescenţa diferitelor generaţii (60-70- 90), Paradigma venea cu experienţa italiană a lui Marin Mincu, Orizont gestiona un spaţiu în care distanţa dintre societate şi travaliu cultural era foarte mică. În schimb, publicaţii care nu se mai găsesc astăzi, ca „Interval” la Braşov, reuşeau să pună în circulaţie texte şi perspective mai greu de accesat în condiţiile în care multe lucrări teoretice ori chiar poeme fundamentale din ultima jumătate de secol încă nu erau traduse în română.

Premiile poeziei

Dezorientarea Uniunii Scriitorilor a dus la pierderea oricărui prestigiu pe care îl ofereau mai demult distincţiile anuale oferite de instituţie. Amestecarea premiilor acordate pe merit cu cele alese pe baza unor simple simpatii personale a ştirbit relevanţa acestor distincţii şi le-a coborât în zona jocurilor de imagine. Deficitul de imagine al organizaţiei pare să se transmită şi asupra premiilor acordate local. Premiile „Iustin Panţa” la Sibiu, sau premiile filialelor USR din Dobrogea, Timişoara ori Cluj aproape că trec neobservate, cu toate că sunt de notat excepţii importante de la practica jocurilor de grup şi a gesturilor umanitare valabile la centru. O cădere mai mare nu pare să fi suferit decât premiul pentru poezie acordat de Academia Română, refuzat acum câţiva ani de Angela Marinescu. Motivele sunt aceleaşi ca şi în cazul ICR (lipsa oricărui interes pentru cartografierea peisajului poetic de azi şi absenţa instrumentelor reale de gestionare a tendinţelor actuale).

Practic putem vorbi despre un singur premiu românesc pentru poezie care încă mai are o oarecare greutate. Premiul Naţional Mihai Eminescu, acordat la Botoşani reuşeşte să funcţioneze şi datorită investiţiei în editarea unui volum cu poezia laureatului dar şi pentru că a este singura întreprindere ai cărei organizatori au încercat să răspundă reproşurilor care li s-au adus. Relevantă pentru efervescenţa poetică a deceniului este dezvoltarea premiilor Observator cultural. Singura revistă culturală care a reuşit să păstreze legătura cu actualitatea reuşeşte să consolideze relevaţa premiilor pe care le acordă de la o ediţie la alta. La un moment dat, dacă vor fi centralizate premiile acordate pentru fiecare an, s-ar putea ca întreprinderea Observatorului cultural să conteze ca o radiografie coerentă a parcursului acestei perioade, mai ales dacă sunt luate în seamă şi cărţile nominalizate, nu doar cele premiate.

Cei care nu au debutat încă au la îndemână o listă destul de lungă de concursuri şi premii capabile să identifice poeţi în formare. Deja am pomenit Licart, evenimentul care strânge poezii ale liceenilor pe site, ajungând să aibă cea mai consistentă prezenţă naţională în acest domeniu. Din octombrie până în martie, organizatorii oferă elevilor şansa de a-şi posta textele, acestea fiind jurizate lunar pentru alegerea poemelor semifinaliste. De cinci ani, Zilele de poezie „Constantin Virgil Bănescu” aduc la Târgovişte autori aflaţi la început şi dau ocazia descoperirii unor legături neaşteptate între poetici formulate în diferite colţuri ale ţării.

Al doilea interludiu – acum 15 de ani

Multe dintre lucrurile care au definit generaţia 2000 s-au întâmplat în cenacluri. Fie că era vorba despre cercuri de lectură şi discuţii cum puneau pe picioare Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu la Braşov, fie că erau spaţii în care orice text era obiectul unor negocieri aprige, cum se întâmpla în cenaclul Litere coordonat de Mircea Cărtărescu în Bucureşti, ori despre continuatorul mult mai acid al acestui eveniment, Fracturi, pe care cei care îl organizau se mândreau să îl numească „măcelărie”, întâlnirile regulate au oferit spaţiul necesar pentru dezbaterea conceptelor şi a opţiunilor creative din care a ieşit Generaţia 2000. Când aceasta a izbucnit spre un public mai larg, odată cu întâlnirile coordonate de Marin Mincu la „Euridice” şi mai ales datorită suplimentului literar inclus în fiecare săptămână într-un cotidian cu distribuţie naţională, s-a făcut foarte repede legătura cu grupuri care existau deja în Timişoara (cenaclul „Pavel Dan” coordonat de Eugen Bunaru, unde puteai să auzi şi poeme de Alexandru Potcoavă sau Tudor Creţu dar şi recuperări ale influenţelor aduse de Ion Monoran sau Şerban Foarţă), Iaşi (Clubul 8, din care au apărut poeţi ca Radu Andriescu, Ovidiu Nimigean, Gabriel H. Decuble, Constantin Acosmei, Michael Astner şi Dan Sociu, fiecare influenţând felul în care s-a scris poezie ulterior), Constanţa, Cluj, Chişinău, Craiova. Octavian Soviany, Nora Iuga şi Constantin Abăluţă au precedat acest moment cu o serie de întâlniri în Sala Oglinzilor la care aveau ocazia să citească autori aflaţi la debut, adunaţi de prin ateliere precum cel al Ninei Vasile. Treptat începeau să conteze tot mai mult discursurile unor critici aflaţi ei înşişi la debut printre care se numărau Marius Chivu, Bogdan Alexandru Stănescu, Paul Cernat, Andrei Terian, Alexandru Matei, Costi Rogozanu, Teodora Dumitru, Alex Goldiş, Adina Diniţoiu, Mihai Iovănel şi Luminiţa Marcu. Cam în acel moment poate fi plasat şi punctul culminant al influenţei pe care l-au avut site-urile literare, Club literar, Hyperliteratura dar şi reviste precum Norii, Egophobia ori Agora online reuşind să marcheze puncte vii în dezbaterile literare. Deşi se bucura de traficul cel mai mare (când proiecte online dedicate filmului sau culturii nu intraseră pe piaţă), Poezie.ro a prefigurat situaţia de azi a Uniunii Scriitorilor, cele câteva insule de interes autentic pentru poezie fiind înecate în râuri de joacă manieristă cu morgă culturală. Probabil că nu este o întâmplare faptul că LiterNet este platforma care a rezistat cel mai bine, fiind singurul proiect din acel moment care a putut să fie atent la tot ce se întâmpla în lumea culturală, preluând materiale şi solicitând contribuţii şi texte originale unei echipe de colaboratori construite treptat. Liternet se poate lăuda azi cu cea mai îndelungată activitate de propuneri de rubrici privind poezia la noi.

Debutul

Cei care încă nu şi-au văzut poezia strânsă în volum caută, de obicei, concursurile şi iniţiativele celor câteva edituri care sunt deschise fenomenului. După ce şi-a relansat în trombă colecţia de poezie în 2005, Cartea Românească a păstrat câteva concursuri de manuscrise. Unul dedicat debutului şi altul, proiectelor depuse de autori care încă nu au împlinit 35 de ani. Voi reveni mai jos asupra felului în care a evoluat colecţia de poezie a editurii.

Un caz special a fost în ultimul deceniu concursul Debut Unicredit la Humanitas. La fiecare ediţie, volumele câştigătoare au fost cât se poate de relevante pentru gustul unui juriu atent selectat. Totuşi nici măcar un singur volum nu a reuşit să impună autori sau direcţii noi. De fiecare dată a fost vorba despre autori talentaţi, dar dexteritatea autorilor pare să nu mai fie suficentă în poezia de azi. Toate condiţiile tehnice au fost îndeplinite (juriu atent, feedback pentru cei care participă, editare responsabilă, tiraj rezonabil), însă poezia celor mai mulţi dintre câştigători a ajuns în foarte mică măsură la public. Cu toate că au fost publicate (potrivit cifrelor oficiale ale concursului) în câte 1000 de exemplare, nici numărul de cronici, nici circulaţia poeziei lor nu au fost cele meritate. Cel mai vizibil dintre câştigători pare să fi fost „Cântecul geamănului” de Gabriela Toma (foto). Volumul din 2009 era considerat de Paul Cernat „omogen, cu o arhitectură simbolică unitară şi o construcţie pe mai multe paliere de semnificaţie, de la cel direct existenţial la cel metafizic. Unitatea de viziune se asociază perfect cu unitatea de dicţiune”. Poezia care i-a adus premiul lui Laurentiu Ion, (Comuna Bucşani, jud. Dâmboviţa), în „Destulă pace pentru un război” în 2010 se remarca pentru  criticul membru al juriului prin „atenţia infinitezimală pentru datele imediate ale unui real care face implozie, vizionarismul psihedelic şi scriitura complexă, nervoasă, fracturată, în care rafinamentul unor notaţii melancolice şi al unor flash-uri livreşti se ciocneşte, pe un fundal acut biografic, de referinţe hi-tech, fac din această culegere poetică o promisiune pe care, cred, se poate conta”. Un an mai târziu concursul a propus un alt autor care reuşise să se facă într-o oarecare măsură cunoscut în concursurile dedicate liceenilor: „Având adesea un suport biografic, cotidian, discursul său liric se răsfaţă în metafore decorative elaborate, senzuale.” scria criticul Paul Cernat despre volumul „Pareidolia” cu care Laurenţiu Belizan (Buzău) câştiga secţiunea de poezie a concursului în 2011.  Ultimul an în care concursul a avut loc este 2013, când secţiunea de poezie a fost câştigată de poezia Roniţei Dragomir (Craiova). Despre volumul său „37 de lamentări şi-o pildă”, Marin Mălaicu Hondrari nota „titluri uneori jucăuşe, alteori discret melancolice, construcţie bine cântărită, incipituri şi finaluri atent lucrate, fiecare poem devine o poveste rotundă. Deşi de multe ori foloseşte un ton grav, autoarea evită să cadă într-un patetism ieftin şi nu se lasă niciodată condusă de această gravitate“. Şi totuşi nu este chiar un mister de ce volumul Gabrielei Toma a fost cel mai bine receptat dintre toate propunerile acestui concurs. Este vorba despre singura colecţie din toţi anii concursului în a cărei prezentare criticii chiar mizau pe atuurile stilului: omogenitate, „o arhitectură simbolică unitară şi o construcţie pe mai multe paliere de semnificaţie, de la cel direct existenţial la cel metafizic”. În celelalte cazuri, chiar şi în textele oficiale, ni se spunea „poate creşte” (Dragomir), sentimentalismul juvenil „riscă uneori să scape de sub control” (Belizan) sau „un volum inegal”(Ion).

Aşa se face că debutanţii care au ţinut prim-planul finalului de deceniu 2005-2015 au venit mai ales de la Casa de Editură Max Blecher, Casa de pariuri literare sau Tracus Arte. De curând, printre debutanţii remarcaţi au început să se numere şi autori lansaţi de editura Charmides. Edituri care mai publică debuturi în poezie sunt şi Brumar, Herg Benet şi Vinea, dar, impactul poeziei lor este resimţit, de obicei, abia după o promovare pe cont propriu.

Al treilea interludiu de acum 10 ani

 Promovarea poeziei a trecut prin diferite stadii în România ultimului deceniu. În 2005, Cartea Românească a arătat că poezia poate fi promovată. Noutăţile de poezie ale acelui an au fost recomandate, autorii au avut parte de invitaţii în emisiuni de televiziune, criticii literari au văzut volumele, pentru prima dată Uniunea Scriitorilor a premiat la altă secţiune decât la debut o carte semnată de un tânăr care nu era membru, lansarea de la târgul de carte a fost văzută ca un performance care a implicat cititorii în scrierea propriilor texte. Mai mult, acele volume erau însoţite de variante audio ale poeziilor înregistrate profesionist. Părea că începe o perioadă nouă pentru întâlnirile dintre public şi poezie. În mod surprinzător, cu toate că titlurile alese în continuare au păstrat (în cea mai mare parte) nivelul ridicat al selecţiei, editura a renunţat la varianta audio, iar promovarea a rămas o chestiune privată a autorilor. Singurul lucru pe care îl au în plus astăzi autorii Cartea Românească faţă de autorii celorlalte edituri rămânând distribuţia foarte bună în librării şi comunicatele de presă trimise de PR-ul editurii de câte ori volumul publicat este premiat sau de câte ori autorul primeşte un premiu.

Poate, începând de acum, accentul să se mute de la promovarea autorului la promovarea poeziei.

(va urma)