Fața publică a poeziei (C)

(continuare de aici -A– si de aici -B-)

Jena poetică 1. Serbări (fictiv)

Discuţiile despre poezie în spaţiul public sunt foarte repede expediate prin respingere sau laude. Ca în orice domeniu, cea mai mare parte a creaţiilor sunt considerate slabe, dar exploziile de sarcasm sunt rezervate cazurilor în care sunt implicate persoane deja cunoscute din alte domenii. De obicei, explicaţia cea mai la îndemână pentru eşecurile poetice este confuzia între poezie şi instrumentele acesteia. Aşa cum tăiatul porcului de Crăciun cu un instrument chirurgical nu este garanţia unui act specializat, nici fluturarea metaforelor ori chinuirea rimei nu creează poezie din rugimente sentimentale. Poezia erotică este scuza cea mai întâlnită pentru livrarea de text drept poezie. Uneori situaţiile sunt paradoxale. La Cluj, reputaţia profesională a Oanei Boc, soţia primarului, era legată în mod fericit de cariera de profesor. Lansarea volumului „Scara” (Editura Eikon, 2013) a fost însoţită şi de susţineri neaşteptate. D.R.Popescu încerca să explice: „Îmi place în scrisul Oanei Boc faptul că mă determină să ţin cont, de la începutul şi până la sfârşitul versurilor din Scara – de Penelopa, regina ce nu se înstrăinează o clipă de propria sa geografie ereditară! […] Penelopa, aşteptându-l pe Ulise, plină de anxietăţi cu focalizări multiple, vede în sine ceea ce este invizibil pentru regii peţitori: că, fără iubire, totul nu reprezintă nimic!“. Nici măcar un lingvist şi poetician ca Mircea Borcilă nu se jenează să remarce „spontaneitatea originară” atinsă de poetă prin versuri ca:

Mă prăbuşeam în ochii tăi ca-n două prăpăstii

de fiecare dată când îmi spuneai cu teamă

că scara asta nu duce nicăieri,

«căci e prea înaltă, prea verticală, iubito,

iar infinitul nu poate fi un punct de sprijin»“

Când mai tristă, când mai entuziastă, poezia Oanei Boc e un caleidoscop al locurilor comune şi sentimentalismelor care ne rămân după ce conştiinţa poetică şi forţa viziunii sunt evacuate din poezia românească a anilor ’60. Cum cazurile de scriitori care să nu fi pus pe hârtie versuri neconvingătoare (măcar la început) sunt foarte rare, problema acestui gen de poezie ar putea să nu fie prea gravă. Catastrofa literară se petrece însă în zona receptării critice acolo unde Irina Petraş (Preşedinte USR Cluj, dar şi, mult mai important, un critic respectabil) se alătură numelor deja menţionate considerând poezia Oanei Boc „firească şi convingătoare, curată şi armonioasă”, lăsându-ne să ghicim mecanismele potrivit cărora proiecţia mitică, spontaneitatea şi naturaleţea pot să fie folosite în direcţii care nu au nicio legătură cu sensurile proprii ale acestor concepte.

Şi totuşi nu suntem complet pierduţi. Este destul de uşor să identificăm jocul eufemistic în care este prizonier discursul critic în acest caz: nu sună chiar în regulă să scrii „panseuri pretenţioase cu ifose liriricoide” aşa că înlocuieşti prima parte cu „spontaneitate”, în loc de „pretenţios” spui „originar”, „ifosele” sunt „firesc şi convingător” iar „liricoidul” trebuie să existe suflete pozitive care să îl poată percepe ca „armonie”. Premiul USR Cluj, găzduirea unui grupaj de poeme în România Literară sunt concesii intelectuale pe măsura atitudinii asumate de preşedintele USR: „Prima dată când am cerut finanţare era pe vremea aceea Prim Ministru, domnul Emil Boc. A probat o finanţare generoasă pe care trebuie să recunosc că succesorul său, domnul Ponta a menţinut-o. Sigur, în aceste condiţii noi suntem recunoscători şi îndatoraţi guvernanţilor care s-au uitat şi către noi”. Recunoscător şi îndatorat, Nicolae Manolescu marca astfel debutul festivalului finanţat de instituţia condusă de soţul autoarei remarcate” de USR. De altfel, manifestarea respectivă a marcat, pe lângă obişnuita lectură claie peste grămadă a autorilor deopotrivă remarcabili şi irelevanţi, şi reuşita unui nou eveniment în care organizatorul şi iniţiatorul primeşte marele premiu. Desigur, o asemenea punere în pagină a evenimentelor riscă să fie considerată un proces de intenţie, dar este singura explicaţie care poate încerca să lămurească aberaţia terminologică din jurul volumului „scara”.

Pier Paolo Pasolini remarca, la un moment dat, faptul că, în afara autorilor majori care ating urgenţa temelor existenţiale cu intensitatea şi de naturaleţea pe care o păstrează doar semi-analfabeţii, cea mai mare parte a culturii este doar perversiune.

Marius Tucă publica de mult timp texte în versuri pe site-ul său. Dar abia după ce volumul „Am să te iubesc până la sfârşitul lumii” a fost lansat de editura Art şi a vândut undeva între 7 şi 8.000 de exemplare au început să se strângă ironiile însoţite de versuri ale omului de presă. De această dată, discursul critic a ignorat demersul în versuri, aşa că, dincolo de reputaţia celui care semnează cartea, argumentele trebuie căutate în textele poetizante:

Am să te iubesc până la sfârşitul lumii
Şi nu-mi pasă când şi cum o să cadă cortina,
Totul e să ne intrăm în roluri şi în piele,
Nici prea exacţi, nici prea inegali, nici foarte-foarte,
Tu să fii tu, eu să fiu eu, noi să fim amândoi
Ca într-o dragoste care începe acum şi habar nu are când se sfârşeşte.”

Elanul metaforic pomenit în cazul precedent este înlocuit aici cu o simplă poză de „sensibil înghiţind clişee liricoide pe nemestecate”. Verva sentenţioasă scoate la interval dragoste, timp, lumea, sfârşitul lumii şi accidentul folosirii comparaţiei şi personificării în aceeaşi suflare. De altfel, felul în care este folosită aici comparaţia este reprezentativ pentru jena lirică despre care vorbim. „Să fim amândoi” nu „într-o dragoste” ci „ca într-o dragoste” este expresia involuntară a eşuării senine în contrafacere (fie ea şi afectivă): nu dragostea, ci ceva ca dragostea (fără nuanţare, fără forţă a expresiei, doar pretenţie şi promisiune).

Practica nu este una exclusiv românească. Doar în 2014, în spațiul american, vedete care au simțit nevoia să își facă publice panseurile lirice au fost ținta ironiilor acide. Este cazul actorului James Franco care, după ce a fost apreciat pentru interpretările oferite poeților Allen Ginsberg („Howl”, 2010) și C.K.Williams („Forever Love” – „The Color of Time” , 2012) în două dintre cele mai decente filme făcute vreodată după poeme, a profitat de celebritate pentru a debuta în poezie la redutabila editură Faber. Poezia sa a fost prezentată de editură ca „amintind de Frank OHara”, dar reacțiile critice au amendat destul de repede vocea arogantă și confuză pierdută printre comparații forțate și reușite palide legate de referințele la lumea filmului („Film Sonnets”). Dar versuri ca „This despair is nice because it is the sorrow of an artist” (această disperare e drăguță pentru că e tristețea unui artist) au fost catalogate de critică drept „greu de iertat”. În aceeași buclă a intrat actrița Kristen Stewart după ce a publicat un poem propriu în revista „Marie Claire”. „Cel mai prost poem din toate timpurile” a titrat The Independent, dar așa se face că în 2014, tabloidele și s-au trezit scriind despre poezie mai mult decât oricând. Paper Mag a făcut chiar și o listă care să amintească relația complicată a vedetelor cu poezia în ultimii 30 de ani, de la Pamela Anderson și Britney Spears până la Leonard Nimroy.

*

Ar putea părea că jocul clişeelor anulează automat demersul poetic, dar acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, eşecul este legat mai ales de contrastul trist dintre ceea ce promit volumele şi ceea ce oferă. Un argument este seria de volume semnate de Iv cel Naiv. Cele trei volume publicate la editura Vellant au înregistrat (cumulat) vânzări de peste 7.000 de exemplare. Editorii au reuşit să descrie exact ceea ce autorul care îşi păstrează în continuare anonimatul a vizat: „Povestea lui Iv cel Naiv a început cu versuri trimise prin sms iubitei. A continuat pe blogul ivcelnaiv.ro unde lumea venea să-şi ia doza zilnică de poezie cu zâmbete”. În cazul autorului necunoscut reuşita este legată mai ales de ceea ce nu se întâmplă în poeziile sale. Emfaza este minimă, pretenţia poetizantă este uşor împinsă în auto-ironie. Ceea ce se întâmplă însă şi a convins un public larg s aleagă volumele ilustrate în deplin acord cu textele de Vali Petridean. Un text ocazional postat pe blogul ivcelnaiv.ro este relevant mai ales pentru diferenţa dintre reuşita comercială a poeziei sale şi proptelele extra-literare de care au avut nevoie volumele lui Marius Tucă sau al Oanei Boc.

constiinţa e ca o canapea.
poţi s-o cureţi periodic cu ce substanţe vrei,
ea tot va păstra urmele tuturor stângăciilor tale”

Comparaţia este folosită aici în cel mai direct mod posibil, lămureşte termenul iniţial şi păstrează echilibrul între concept şi concret. Meritul unei astfel de poezii este tocmai acela că nu încearcă să păcălească: vinde exact ceea ce livrează.

În ciuda diferenţei (chiar şi valorice) pe care am urmărit-o între cele trei feluri de poezie „de succes” ironizate în ultimii ani, este de salutat faptul că secţiunea de cititori dornici de simulacru, ipocrizie dar şi de sinceritate minoră, este servită. Este şi acesta unul dintre rolurile pe care editarea de poezie trebuie să le îndeplinească.

De altfel amestecul între tonul jucăuș și vocea profetică este și ceea ce l-a remarcat pe unul dintre cei mai cunoscuți poeți de azi. Sirianul Adonis (n.1930) este mereu pomenit printre favoriții la Premiul Nobel pentru Literatură. Născut într-o familie săracă din zona rurală a Siriei, Adonis are în jurul său o întreagă mitologie legată de felul în care a învățat să scrie și să memoreze poezii lucrând pământul împreună cu tatăl său și de câștigarea oportunității de a urma cursurile unei școli abia la 14 ani, când conducătorul țării l-a auzit recitând în timpul unei vizite în zonă. Pentru un cititor obișnuit fie cu duritatea poeziei vestice, ori cu rafinamentul sonorităților arabe, versurile lui Adonis este greu să impresioneze. „Orașele se topesc iar pământul este o roabă grea de praf/ Numai poezia știe cum să-și îmbrățișeze această depărtare” scrie sirianul stabilit la Paris în poemul Deșert”. Și totuși, conștiinciozitatea l-a impus ca un simbol al invocării spațiului cultural arab, distanțându-se de tradițiile versificației clasice. Cine reușește să treacă de fragmentele plate din poezia lui Adonis și parcurge mai multe texte ale sale are surpriza unui poet care își joacă atent libertatea versului:

În saci au găsit oameni:

un ins fără cap

un ins fără mâini, ori limbă

un ins sugrumat

Simplitatea cuvintelor folosite este lucrul în care excelează alți doi autori contemporani al căror nume este legat de premiul Nobel fie ca favoriți ori între câștigători. Yves Bonnefoy (n.1923) este unul dintre cei mai respectați poeți francezi contemporani reușind să topească materialitatea elementelor simple în eufonii delicate. Cine vrea să înțeleagă jocul sonorităților plăcute rămas pe ruinele aprigilor dezbateri prozodice din prima jumătate a secolului XX francez are la îndemână versurile sale fragile invocate obsesiv ca unul dintre puținele exemple de coerență poetică a autorilor din Hexagon de azi. În 2011, premiul acordat de Academia suedeză a ajuns totuși la Tomas Transtromer (n.1931), un autor din Stockholm obișnuit să impresioneze prin sobrietatea lejeră a versurilor sale:

Zidul deznădejdii…

Porumbeii vin și pleacă –

fără chip.

(traducere Dan Shafran)

T.S.Eliot nota în eseul său „Tradiția și talentul personal” (1921) raportul fertil dintre reformularea tradiției și notația contemporană: „Acest simţ al istoriei – care este simţul atemporalului şi al temporalului totodată şi, de asemenea, al temporalului şi al atemporalului în unitatea lor – este ceea ce îl face pe un scriitor să fie legat de tradiţie. Şi ceea ce face, totodată, ca scriitorul să fie pe deplin conştient de locul lui în timp, de propria lui contemporaneitate” (traducere Petru Creția, Humanitas, 2013, p.35). Acest gen de autori sunt cei pe care îi pune în valoare tradiția poetică iar ei, la rândul lor sărbătoresc reperele istoriei genului mai ales prin ceea ce nu fac în poezia lor decât prin ceea ce lasă să se întâmple. Este o alegere cu care se confruntă aproape fiecare debutant, iar autorii care au debutat în ultimii ani în România trec mai bine sau mai rău prin această experiență.

Obișnuită cu viziunea teatrală, având de partea sa și un promițător debut ca regizor, Crista Bilciu („Poema desnuda”- 2011, Cartea Românească;) a reușit cu greu să organizeze materia obscură a textelor sale. Demersul său este, de multe ori, îngreunat tocmai de pofta pentru ficționalizare a traumelor:

Atunci când eram eu,

atât de eu, încât ceilalţi

simţeau instantaneu că sunt un pericol

la adresa echilibrului universal,

o zebră într-o turmă de elefanţi.”

Deși a debutat mai demult, având în bibliografie deja câteva zeci de volume de versuri și teatru, Darie Ducan a început să iasă abia cu „Poezii Vectori” (2014, Editura Nico) din resorturile care îi reduceau poezia la exerciții pe marginea propriului talent expresiv. În volumul care alătură note de lectură și eseuri poemelor propriu-zise, discursul său ajunge să rezume tensiuni sociale în construcții fragile:

poate un

fir de iarbă lăsat să

crească prin portavoce

ar fi destul -”

Deși a publicat la o vârstă foarte fragedă două volume în care versurile nu au apucat să se decanteze, poezia rămânând pierdută printre volute metaforice neconvingătoare, Florina Huzoaica (“Poeme de fum”- 2012, Nagard; “Cristale ofilite”-2013, Nagard) este o liceeană care reușește să își asume, în sfârșit, note grave oferind spectacole curățate de reflexele lirice:

în weekend-uri sugrum strivesc ucid animale mici & mari
le fotografiez le împart lumii
ca pozele cu oameni dispăruți în cutremure sau inundații”

Ca un adevărat performer al trecerilor de la un registru în altul se conturează discursul lui Marius Conkan („Soporia”-2009, editura Vinea; „Ţinutul Celălalt”- 2011, poem-roman, scris în colaborare cu Ruxandra Cesereanu, Cartea Românească, „Extazul Sfântului Markon”- 2012, Tracus Arte). Rămâne, totuși, de văzut dacă poetul va reuși să compenseze distanța dintre obsesiile profetice și pretențiile estetizante:

În genunchi mă aşez lângă tine

şi-ţi povestesc despre frumuseţe.

Nu am trufia poetului negru,

nici dragoste faţă de mine nu mai am.

Doar în genunchi am învăţat să stau

ca un profet cu limba tăiată.”

Acest drum de la mistica insistenței asupra simbolurilor pare să fi fost parcurs cu foarte mare greutate de poezia lui Tiberiu Neacşu („Nebuna” -2000; „Acrobat în zece paşi”-2013, Tracus Arte) care a reușit să schimbe raportul dintre sintagme pur sonore și eveniment expresiv în versurile sale: Au venit cu lumina mânându-i sălbatic/ Şi soarele, mortul,/ îşi izbea maxilarul de vânt./ Acea umbră la comandă,/ Cerurile cumplite treceau./ Coborî. Pieptul îi servea drept coroană/ aşteptând lumea mută./ Îşi umplea gura cu laptele alb/ gângurind.”

Încă și mai spectaculoasă este evoluția lui Florin Dan Prodan („Pe scurt”- 2005, editura T; „Poem pentru Ulrike”- 2012, Zidul de Hârtie; „On the Road. Poeme de călătorie”-2012, Shambhala Press; „Poeme şi note informative”- 2014, Zidul de Hârtie) care a exersat atât de intens schimbarea referinței pentru scrisul său încât, după o accesare a unor surse de inspirație exotice a reușit să identifice un filon poetic autohton care s-a dovedit de prea multe ori mult prea greu de abordat. Secvențele poetice reținute de el din istoria recentă a detenției politice românești sunt pentru prima dată convingătoare în lirica de la noi:

De ani de zile poetul Tacu
memorează cu migală
marea sa operă nemuritoare
şi imaterială
Toată făcută din palme
bâte şi nițel soare

Cum firul ierbii iese din zăpadă,
Cum prima frunză naşte în livadă
E poezia lui în închisoare…”

Sigur, metodele prin care Florin Dan Prodan înviorează temele captive în obișnuințele noastre afective amintesc de respectatul poet bulgar Liubomir Levcev: La dracu, spun!/ E această lume-atât de veselă,/ e-atât de amuzantă, și atât/ de îndatoritoare,-ncât/ îmi amintește dintr-o dată/ de casa spânzuratului. Și eu/ mă tot hlizesc/ și hoinăresc pe străzi/ cu un prieten oarecare” (traducere de Alexandru Ivănescu). Dar chiar și această simplă alăturare scoate în evidență efectul proaspăt pe care îl pot avea abordări intrate deja în repertoriul poetic al ultimilor decenii.

Pofta de a sărbători ficțiunea formelor poetice acreditate este valabilă și pentru autori care au debutat cu mult timp în urmă. Fie că ne gândim la încăpățânarea de a rula atletic forme poetice deja clasate cum este cazul experimentaților Theodor Codreanu sau Adrian Munteanu atunci când este vorba despre sonet (jocul polemic pe care îl fac autori cunoscuți deja ca Dan Sociu – cu metrica- ori Constantin Acosmei – destul de des invocatul său „Sonet în X” țin de cu totul altă perspectivă decât cea de care ne ocupăm aici și voi reveni asupra ei în altă secvență a abordării mele), fie că vorbim despre repoziționări ale suprarealismului (Iulian Tănase, Dan Stanciu, Sebastian Reichman) sau în dificila echilibristică expresivă a tacticilor DADA (Valery Oișteanu), deja putem distinge destul de ușor între mimarea gesticulației poetice (conturată în exemplele din prima parte a acestei treceri în revistă) și asumarea cu acribie a tensiunilor specifice travaliului creativ.

(va urma)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: