Tag: Viku Zen

http://www.poetic.ro/distillation-research-paper/

ricarda ioana acosmei foto de ana chiriţoiu

Ricarda Ciontos, Ioana Nicolaie şi Constantin Acosmei la prima petrecere de poezie românească în Literaturwerkstatt

 Vineri seară, o nouă petrecere de poezie românească este găzduită de Literaturwerkstatt în Berlin. ICR Berlin a organizat toate cele trei întâlniri cu publicul din Kulturbrauerei, spaţiul în care societatea germană care ne găzduieşte a organizat atât serile de poezie cât şi un eveniment dedicat prozei româneşti din ultimii ani. După coordonarea pe care evenimentul a primit-o din partea Andreei Dincă la ediţiile trecute, Claudiu Florian şi Daniela Duca de la ICR Berlin vor fi nevoiţi să facă faţă pentru întâlnirea din acest an unor aşteptări destul de mari atât din partea publicului cât şi a poeţilor invitaţi. „Publicul poate intra şi ieşi ori de câte ori doreşte, mai ales că în curtea interioară din Kulturbrauerei i s-a mai pregătit o surpriză. Marcând 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876) Modulab va prezenta o hipnotică proiecţie holografică cu mapare, ce are ca focus Coloana Infinitului, precum şi diverse alte motive şi simboluri tradiţionale româneşti” se arată într-un comunicat.

2009 – „Public receptiv faţă de artele poetice” – Lunga noapte a poeziei româneşti Continuare

Poezie tânără în Club A

Club A / PoetikA programează miercuri 29 ianuarie, începând cu ora 19.00 o seară de poezie dedicată autorilor tineri. Vor citi Florentina Crâsta, Laura Dan, Andrei Huţuleac, Radu Cîrstea, George Floarea, Viku Zen, Paul Mihalache Şi Radu Niţescu.

Pentru această ediţie, PoetikA vă propune câţiva poeţi tineri, la început de carieră: Florentina Crâsta a câştigat de curând premiul cel mare la concursul de debut Incubatorul de Condeie; Andrei Huţuleac şi Radu Crîstea vor debuta în curând la editura Karth, George Floarea a debutat anul trecut la Casa de Editură Max Blecher, Laura Dan, Viku Zen şi Paul Mihalache au publicat la Tracus Arte, iar Radu Niţescu la Casa de Pariuri Literare. Continuare

Probleme ale poeziei româneşti de azi (I)

Printre satisfacţiile pe care rar le găseşti în afara poeziei se numără şi revelaţiile oferite de degradeurile unei interveţii polemice bine calculate al cărei destinatar eşti. Este uşor (dar, de cele mai multe ori, inutil) să corectezi aberaţiile logice pe care le implică reproşurile sau exultările din care este constituită de obicei critica literară din jurul gustului unui cititor sau al altuia. Aproape că nu este eveniment de poezie la care să nu te confrunţi cu câte o listă de “cei mai buni”. Şi totuşi toate astea vin de undeva, nu sunt mesaje directe din conştiinţele schizoide ale unui Dumnezeu literar.

Erori critice frecvente, dar bine pregătite
Este foarte posibil (cu toate că ne îndoim) ca plăcerile şi neplăcerile identificate de un critic literar la lectura unui volum de poeme să aibă legătură cu poezia scrisă. De altfel, acest lucru nici nu este important, pentru că abordarea critică devine semnificativă abia prin conturarea unui profil estetic coerent şi viabil care oferă reperele lecturii întreprinse. Iar acest lucru nu se întâmplă nici atunci când criticul repetă ca un roboţel platitudini şi calificative cu pretenţia de didactician al gustului, şi nici în obsesiile pentru canon şi canonizare. Nu o să insist foarte mult asupra poziţiei para-literare (şi complet în afara practicii estetice) pe care şi-o asumă criticul atunci când îşi imaginează că ar “încerca întotdeauna să desfacă raţional şi să facă inteligibil complexul poetic pe care un artist adevărat îl realizează inclusiv cu elementul emoţional”. Este suficient să ne întrebăm de când rolul criticului literar se reduce la poze didactice şi vom şti din ce “comentariu tip” vine acest gen de abordare a poeziei.
De asemenea, unul dintre modurile exemplare de a rata abordarea poeziei atunci când este critic literar ţine de iluzia aplicării unei grile automate pentru lectură. De curând, Nicolae Manolescu a remarcat într-un editorial reluarea discuţiilor privind un “canon [literar] nou”. Surpriza pe care o oferă Nicolae Manolescu în acest text ţine de reafirmarea unei poziţii care s-a dovedit falimentară pentru imaginea scriitorilor: “Concurenţa e fatală canonului, fiindcă ea se referă la succes, nu la valoare, şi e dictată de piaţa literară, nu de elita critică”. Pe cât de elegantă este miza aşezată pe elită, pe atât de iluzorie este identificarea unei singure elite în vreo lume posibilă: “Spiritul critic este acela care guvernează canonul, nu economia de piaţă. Un „canon” al succesului, precum acela pronosticat de din SUA deceniilor trecute, ar însemna moartea literaturii, la fel cum wikipedia înseamnă moartea criticii”. Este greu de crezut că preşedintele Uniunii Scriitorilor nu şi-ar da seama că nu există niciun moment din istoria literaturii în care să fi existat o autoritate unică în materie de literatură. Chiar şi în diferitele vârste ale dicraturilor româneşti (fascistă, regală, comunistă) putem să identificăm diferite tipuri de canon care coexistau: ordinea propusă de diferite tipuri de activişti, era nu doar în contradicţie şi şi în paralel cu grilele de lectură propuse de un critic literar sau altul.
Sigur, succesul comercial nu a avut niciodată o presă literară prea bună. Şi, totuşi, imaginea şi impactul pe care poezia de azi le mai are datorează enorm unor momente jenate de succes semnate Adrian Păunescu sau, îngroşării metaforice din jurul poeziei lui Nichita Stănescu. Foarte puţini dintre cei care au început să scrie sau să citească poezie în ultimeke 3 decenii au ajuns să fie legaţi de acest domeniu prin alte căi decât prin broderiile patetic-folk ori prin suspendarea ceremonială a sensurilor în cheie modernistă.

Ieşirea din cutie
Cu puţină vreme în urmă, România Literară găzduia o mică judecată critică la adresa recomandărilor de pe ultima copertă a unor volume de poezie. Preferând să interpreteze drept comparaţie, pomenirea unui reper legat de poezie, Cronicarul romlit, remarca “lipsa de pedagogie” şi “enormitatea” care ar fi caracterizat aceste recomandări. A fost plăcut să găsim aceste consideraţii în acelaşi număr în care România Literară oferă un exemplu de derută a spiritului critic atunci când publică şi promovează versuri de genul “Cel mai mare pictor e Soarele,/ Zugrăvind zi-lumină – câte lumi? – în culori//”. Este un semn bun să vezi că există la autorii României Literare măcar intenţia de a-şi reproşa propriile incongruenţe în materie de poezie, chiar dacă pentru asta este nevoie să modifice sensul lucrurilor scrise de alţii.
Şi totuşi judecata critică, atunci când este vorba despre poezie nu se limitează la jocurile de putere în care întârzie mulţi “judecători” de serviciu obsedaţi de sertare şi cutiuţe conceptuale rigide. Surprizele despre care vorbeam vin din partea unor situări polemice dublate de o poziţionare coerentă în ceea ce priveşte poezia.
Aşa am văzut un mesaj pe care mi-l adresa Bogdan-Alexandru Stănescu în cronica dedicată volumului de poezie “A iubi nu e verb” (Tracus Arte) prin care mă plasa printre cei care ar acorda “în alb, încurajări”:”cu riscul de a fi trimis de non-esteti la Camil Petrescu: nu-mi plac poetii agramati, pentru ca, draga Razvan Tupa, prefer sa trag poezia pe creier, nu pe nas. Poate sint in eroare, dar imi asum” spune criticul în cronica reţinută de Suplimentul de Cultură. Dintre toate reproşurile posibile, acesta este cel mai interesant. Cum în fragmentul care mi se reproşează arătam tocmai faptul că am avertizat că “Niciun fel de tehnică sau obişnuinţă a lecturii de poezie nu ar avea cum să îl pregătească pe cititor pentru ceea ce arată volumul de faţă. Tot ce ştiţi despre literatură nu vă mai este de ajutor”, îmi place să citesc toată cronica lui Bogdan-Alexandru Stănescu (unul dintre rarele cazuri de critic din România dublat de un cititor de poezie pasionat de dezvoltări din ultima jumătate de secol din afara spaţiului românesc) ca pe o fişă clinică a reacţiilor pe care un cititor de bună credinţă le are faţă de poezia pentru care nu este pregătit.
Nu ştiu dacă sunt mulţi poeţi în istoria literaturii române care să nu fi fost acuzaţi că sunt agramaţi ori, măcar, de faptul că ar chinui limba română. Cum bine ştie BAS, nici Eminescu nu a scăpat, iar acuzaţiile nu au fost întotdeauna răutăcioase. (Chiar şi atunci când a fost vorba despre răutăţi pure, formulele au rămas antologice, despărţind zone întregi din evoluţia poeziei de la noi – vezi cuvintele grele îmăpărţite de Arghezi şi Barbu). Departe de mine ideea de a scuza propriile mele greşeli, dar, în cazul lui Viku Zen, este destul de artificială o supraveghere gramaticală a textului, din moment ce spaţiul la care se raportează nu este acela al poeziei şi literaturii universitare, ci tocmai acela al unei zone a practicii muzical-idolatre pentru această întreprindere.

Inacceptabilul salvator
M-am întrebat, totuşi, de ce înţeleg atât de bine şi mă bucură subiectivitatea arătată de Bogdan-Alexandru Stănescu faţă de grila de lectură propusă de mine pe volumul cu care debutează Viku Zen, în timp ce sunt ironic şi reticent faţă de criticii care confundă propria nevoie de grile prefabricate cu abordarea critică a textelor. Cu toate că mi s-ar putea reproşa o anumită carenţă a subiectivităţii plăcute ochiului literator, mi-ar fi greu să ignor diferenţa dintre critica pornită de pe o poziţie justificată a unui anumit estetism şi argumentaţia lălâie a unei băgări în seamă. Atunci când cronica din Suplimentul de Cultură comentează versuri ca “Poezia e a tuturor. Medicamentul sufletului, manifestarea lui.“ din “A iubi nu e verb” şi găseşte că “Nu am de gind sa comentez formalul versurilor, pentru ca nu e nimic de comentat. De comentat este nodul ideatic al noii arte poetice in discutie. Poate ca, daca laudatorii si promotorii poeziei de tip nou ar fi citit cu atentie aceste versuri, si-ar fi dat seama ca problema pleaca din insasi poietica lui Viku Zen”, mă bucur de existenţa unei opoziţii la ideologia unei eventuale “poezii de tip noi”. Mă miră puţin sugestia că ar avea importanţă dacă poetul are sau nu dreptate, dar nu pot să fiu decât încântat de faptul că poeţii care tocmai debutează reuşesc să trezească asemenea înfruntări de viziune. Sigur că între reproşarea unei “fronde infantile, putin cam vetusta” şi faptul că eu invoc în acelaşi caz “frumusetea care s-ar putea sa-i puna consumatorului viata in pericol” nu are cum să fie identitate, dar tocmai din aceste diferenţe se poate repune în discuţie peisajul poeziei de azi. Falimentul simbolic pe care Uniunea Scriitorilor se chinuie încă să întârzie să şi-l declare este urmarea naturală a refuzului acestui gen de dialoguri, în locul cărora s-a preferat cultivarea listelor de nume şi a reputaţiei construite din auzite şi în gol.