Arhive etichete: Dan Coman

ANDRA ROTARU: „Marea comunitate poetică din care facem parte”

CDPLfest foto George Floarea
CDPLfest, foto George Floarea

Se vorbeşte destul de mult despre rezidenţe şi burse pentru poezie. Andra Rotaru este unul dintre autorii care pot să spună mai multe lucruri despre ce câştigă şi ce pierde poezia ta în urma acestor experienţe. După participarea în cadrul programului “Writers’ mobility in South-eastern Europe “Absolute Modern”, al Casei de editură Goten în cooperare cu TRADUKI, care a dus-o în prima parte a acestui an la Skopje în Macedonia, Andra ne-a răspuns la mai multe întrebări legate de colaborarea cu poeţi din alte spaţii lingvistice.

În ce fel este influenţat un poet contemporan de proiectele în care reuşeşte să colaboreze cu autori care se exprimă în alte limbi?

Andra Rotaru: De data aceasta am avut un lung moment de însingurare, am dorit doar să mă ascult şi să transcriu ceea ce îmi oferea această liniştire. I-am ascultat şi pe alţii, însă într-o atmosferă a Gheţii lui Sorokin. Aşteptam ceva ce intuiam că ar putea să apară, fără să mă împotrivesc, fără vreo teamă că inima mea ar putea să fie mută la poezia pe care urma să o descopăr. Nu mi-am dorit nimic, doar am aşteptat.

„Îmi dau voie să mă bucur de călătorie”

Care ar fi diferenţele pe care le-ai remarcat între ce ştiai de acasă şi ce ai găsit în Macedonia în ceea ce priveşte poezia de azi?

Îi citisem parţial pe Lidija Dimkovska, Nikola Madzirov şi Igor Isakovski, traduşi cu grupaje de poeme sau publicaţi de editurile din România. Iar acolo i-am descoperit pe Vladimir Martinovski, Nina Andova, Gjoko Zdraveski, Zvonko Taneski, Dusko Krsteski, Mane Manusev, Slavica Gadzova, Mitko Gogov, Katica Kulavkova, Risto Lazarov, Jovica Ivanovski.

Mă aşteptam ca un pattern al scenei poetice de la noi din ţară să-l regăsesc şi în Macedonia: să existe şi acolo un Claudiu Komartin şi un cenaclu literar la fel de viu, să regăsesc o Doina Ioanid şi o atmosferă aproape criptată a unei linişti, să întâlnesc ceva dintr-un Dan Coman şi a lui unicitate teribilă, un Radu Vancu sau o Californie (pe Someş) ş.a.m.d. M-am înşelat teribil! Mi se pare că poeţii vieţuiesc atât de discret, mulţi dintre ei în oraşe mici, înconjurate de munţi şi cascade, că mulţi îşi doresc izolarea şi caută prezenţa naturii, nu a omenilor, încât era aproape o impietate să le invadez spaţiile. Continuă lectura ANDRA ROTARU: „Marea comunitate poetică din care facem parte”

Poezia la Iaşi… e „en gros”

Despre mimarea poeziei se pot spune multe. Dar mai uşor este să se arate. În cadrul Festivalului international al educatiei, in perioada 22-25 iunie 2014, la Iaşi are loc Festivalul internaţional „POEZIA LA IAŞI”, ediţia I. USR Iaşi anunţă că la eveniment vor participa 100 de poeţi din România, Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Franţa, Israel. Potrivit aceleiaşi surse, poeţilor invitaţi la prima ediţie a Festivalului Internaţional ”Poezia la Iaşi” li se va conferi titlul de POET AL IAŞULUI de către Primarul Municipiului Iaşi.

Cam aici se pare că s-a blocat gândirea organizatorilor de evenimente de poezie de amploare în România. Faptul că poeţi buni sau foarte buni sunt amestecaţi cu poeţi mai puţin importanţi ar putea să fie chiar util atunci când e vorba despre evenimente publice. Dar, atunci când fiecare poet adus în faţa publicului are parte de câteva minute într-o oră, şansele ca poezia sa să aibă parte de vreo receptare este minimă mai ales atunci când poemele celor programati să citească nu au nicio legătură unele cu altele.

Mă interesează mai puţin implicaţiile politice ale orgaqnizatorilor care găsesc de cuviinţă să promoveze poezia şi „mirosul florilor de tei” fix în evenimentul finanţat de instituţia acuzată public de tăierea teilor din Iaşi. Ba chiar, trebuie remarcat faptul că afişul secţiunii de poezie este singurul realizat după o estetică a pozelor de buletin (poate este o referinţă timidă la celebrul tablou al membrilor „Convorbirilor Literare”) dintre toate afisele evenimentelor incluse în FIE. În plus, faptul că poeţilor li se cere să citească în mai multe cartiere ale Iaşiului este, din nou, o idee cât se poate de ofertantă.

Mai puţin ofertant este însă aerul triumfalist al evenimentului prezentat de presă ca o manifestare europeană sau chiar universală. Lucru greu de susţinut atunci când invitaţii din străinătate sunt poeţi români stabiliţi acolo, destul de puţin reprezentativi pentru fenomenul poetic din patria de adopţie.

Toata lumea merita felicitata pentru creerea unei astfel de ocazii de revedere intre autori si public. Dar, poate, la un moment dat, cineva isi va pune si problema poeziei si masurii in care poate un spectator sa perceapa ceea ce se intampla pe o scena in succesiune rapida de nume si texte prezentate făra nicio alta logica in afara intamplarii.

Problema poeziei este foate apropiata de orice alta problema a manifestarilor publice oficiale în România de azi. Chiar şi cei care formulează şi documentează în mod autentic un fel de a fi (fie el naţional ori poetic) sunt constrânşi la prezentări care încurajează, promovează şi impun mimarea poeziei, mimarea implicării şi a interesului pentru orice este cultural, politic ori, în general, real. Desigur, de fiecare in parte depinde renuntarea la simulare, de la cel mai slab poet, pana la cel mai bun.

Pana atunci, va propun un pic de ploaie pentru ca asta nu se preface

 

 

Continuă lectura Poezia la Iaşi… e „en gros”

Ancheta Poetic azi – Ioana Dunea: „O minimă igienizare a spaţiului poetic e necesară”

Foarte puţini dintre criticii literari din România reuşesc să reţină lucruri relevante atunci când scriu despre poezie. Poetic.ro iniţiază o anchetă propunând o serie de întrebări la care sunt invitaţi să răspundă critici de astăzi interesaţi de poezia contemporană.
Prima serie de răspunsuri îi aparţine Ioanei Dunea. La ceva mai mult de un an de la debutul său cu „Literatura reideologizării 1957-1964” (editura Tracus Arte), Ioana Dunea se numără printre cititorii profesionişti ce pot fi citiţi pe internet sau (mai rar) în reviste literare.

1. Ce tendinţe aţi identificat în poezia publicată în ultimii trei ani (vorbim, deopotrivă, despre debuturi, dar şi despre autorii care sunt la a doua, a treia carte sau consacraţi)?
Poezia a luat faţa în ultimii 3 ani celorlalte genuri. Să facem un exerciţiu: numiţi 3 debutanţi în proză (unul pentru fiecare an dacă vreţi să duceţi la limită, nu contează) care v-au impresionat şi despre care puteţi spune cu mâna pe inimă că au modificat discursul celor impuşi în urmă cu 10 ani în colecţia „Ego. Proză”. Greu. Acum acelaşi lucru pentru poeţi. Dificil să rămâneţi doar la 3.
Pentru orice cititor cât de cât atent la ce mai apare e un fapt cert că în ultimii 3 ani a fost o explozie a poeziei. Şi, ca în orice explozie necontrolată, mulţi au venit, puţini vor rămâne. Printre victimele colaterale poeziei numesc din 2013 doar două: debutul tardiv, dar inegal al lui Dominic Stănescu („zeii platanelor mixează pentru tine”) şi debutul pripit şi inconsistent al Kristei Szöcs („cu genunchii la gură”). Că a fost un fel de Eldorado o dovedeşte şi „poezia criticilor” car,e după o îndelungată uceinicie în cronică, s-au întors la iubirea dintâi, la un discurs pe care îl abandonaseră cu zece sau mai mulţi ani în urmă: „Vântureasa de plastic” – Mariu Chivu şi „Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul” – Bogdan-Alexandru Stănescu. În pofida receptării entuziaste, nu dinspre ei au venit modificările în discursul liric recent, nu dinspre volumele noi ale celor experimentaţi a bătut vântul înnoitor, nu lor le datorăm o primenire a ceea ce numim poezie şi nu aceste volume vor fi nucleele iradiante. Spun că surprizele au venit din altă zonă: a) a debutanţilor curajoşi: Andrei Dósa, care (în ciuda denivelărilor discursive din volumul de debut) a reuşit să sintetizeze câteva direcţii douămiiste şi să-şi articuleze un discurs perfect recognoscibil azi, ce merge pe coagulare imagistică şi pe explozie expresivă, şi Alex Văsieş, copilul teribil al noii generaţii, care pare în „Lovitura de cap” să exerseze tehnici pentru o poezie a viitorului, doar aparent ruptă de ceea ce am citit până la el, debusolantă pentru critici, o poezie care, deşi a scurtcircuitării de suprafaţă, creează reţele de semnificaţie de adâncime stabile şi coerente. b) a poeţilor din Basarbia şi aici voi numi 3 volume total diferite: „google translate: ştefan-vodă” – Hose Pablo care revine cu un mod nou de asamblare a poeziei numită chiar de autor drept „incoerenţa poetică”; „3ml de Konfidor” – Ion Buzu un volum în care am văzut, în pofida amprentelor stilistice ale altor poeţi, o energie care irumpe controlat şi care face din Ion Buzu cel mai bun debutant al anului 2013, şi „Un spaţiu blând, care mă primeşte cum m-ar îmbrăţişa” – Alex Cosmescu, cu un ritm de articulare textual particular, discret, fără a fi timid, care cere poetului multă supleţe şi subtilitate, adică multă invenţie; c) cei aflaţi la al doilea volum: în primul caz, al lui Ionuţ Chiva, vorbesc de „Instituţia moartă a poştei” ca despre cea mai bună carte apărută în ultimii 3 ani şi mai mult (asta am crezut şi atunci, cred şi azi şi e bine) care confirmă ceea ce Novalis scria: „Der junge Dichter kann nicht kühl, nicht besonnen genung sein”, iar din această lipsă de răceală combinată cu lipsa de chibzuinţă, din amestecul de nostalgie, supravieţuieşte poezia lui, care nu e la adăpostul prefăcătoriei şi al uşurinţei poetice ca a altora pe care nu îi voi numi acum; Florin Partene – „liber de causis” la care mă opresc pentru curajul de a avansa în cel de-al doilea volum de la formula din „Reverenţa” către o poezie aparent disconfortantă datorită loopingurilor sintactice şi asocierilor neprevăzute/scandaloase, o poezie care, în ciuda dimensiunilor reduse, nu e saracă şi ternă; Vlad Moldovan cu „Dispars”, cel mai muzical poet al momentului, în sensul de intensitate a câmpului magnetic al cuvintelor, de tensiune a „energiilor lor sonore şi de sens, care se întâlnesc şi se schimbă între ele”.

2. În ce fel credeţi că mai funcţionează astăzi împărţirea domeniului poetic pe generaţii?
Eu nu cred în generaţii. Adică sunt de partea celor care cred că literatura e doar de două feluri: bună sau proastă, indiferent de mode şi timp, şi cred că în fiecare moment istoric vor fi autori dominanţi şi autori dominaţi. În pofida unui Zeitgeist specific şi faptului că „felul de a înţelege şi de a practica literatura a trecut mereu printr-un şoc cultural, printr-o nouă întemeiere, printr-un Zeitpunkt”. Cu siguranţă că, nu doar din motive funcţionale (instrument de lucru pentru istoricii literari) şi din necesitatea de a evita „suava orbecăială” în timp, ideea de generaţie este utilă. Îl pot înţelege şi pe Thibaudet, iar la noi pe Al. Piru şi Laurenţiu Ulici în demersul lor de a împărţi şi clasifica. Însă ader la teoria lui Eliot din „Tradition and the Individual Talent” conform căruia o operă literară este validată de Tradiţie pe care o reevaluează prin noua sa apariţie. Prin urmare, nu-i pot include pe Andrei Doboş şi Teodora Coman în aceeaşi generaţie poetică oricât mi-aş dori şi oricât de permisiv ar fi acest concept. L-aş plasa, însă, fără probleme în vecinătatea lui Bacovia, care atât de mult îi place şi care, conform lui Eliot, ca operă a trecutului îl ajută să-şi creeze propria poezie. Şi acest algoritm (al ocheadelor în interiorul unui mediu) poate fi extins la nivelul întregului peisaj poetic contemporan.

3. Cum alegeţi poezia contemporană pe care o citiţi?
Citesc ce-mi place pentru că îmi cumpăr singură cărţile, deci sunt atentă la ce iau. Nu o să spun că acopăr tot „câmpul literar”, pentru că nu am nici timp, nici bani, nici energie. La noi se publică foarte multă poezie (foarte multă poezie proastă). E suficient să citesc pe net câteva versuri care-mi plac pentru a-mi comanda cartea. E cazul volumului lui Alex Cosmescu. Sau, când ajung în librărie, să iau la mână raftul cu poezie şi să-mi selectez câteva care mi se par interesante. Sunt atentă la ce se publică în revistele care au numere online, la cei care n-au debutat (sunt unii care îmi par interesanţi deja). Pentru lectura de plăcere mă orientez după nume (aş lua mereu volumele lui Gherguţ, Dan Coman sau Leac), îi evit pe cei care tind să devină lizibili şi acceptabili, prin urmare se banalizează prin reluarea aceloraşi formule poetice care i-au consacrat; pentru cartea la care lucrez acum mă interesează însă mult mai multe tipuri de discurs, care nu toate îmi plac, dar pe care caut să le înţeleg. Şi ajungem la întrebarea 4

4. Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi atunci când scrieţi despre poezie contemporană?
Adecvarea e pentru mine esenţială. Nu scriu decât despre poezia pe care o înţeleg/ care îmi spune ceva pentru că nu mi-ar plăcea să deformez prin propria mea neputinţă un text. Încerc să mă ţin la distanţă de lectura la discreţie, arbitrară pe care am întâlnit-o în unele cazuri în cronici. Asta înseamnă o performare parţială, pe sărite, incompletă, fără o actualizare onestă a semnificaţiilor. Cred că în critică, la fel ca în poezie, e nevoie de sinceritate. Şi de luciditate. Fără asta nu se poate. Sau se poate pe termen scurt. Ceea ce spunea Eugen Ionescu în 1934 e perfect valabil şi azi: „Criticul care iubeşte poezia, criticul entuziast este un domn care acceptă să doarmă. Criticul sever este un domn care nu vrea, nu vrea şi nu vrea sa doarmă, şi nici nu se lasă păcalit de vocea solemnă, care spune lucruri mărunte, a poetului”. Un critic nu trebuie să intimideze prin verdictele pe care le dă alandala, cu nonşalanţă (cred că avem acum în literatura română mai multi poeţi „excepţionali” ca tot Sud Estul Europei la un loc) sau să înşire encomioane prietenilor, ci să creeze o oglindă în care se verifică intuiţiile de lectură ale celor mai puţin rodaţi. Pe de altă parte, nu mă simt confortabil în momentul în care am în faţă un text care vrea să mă înduioşeze cu orice chip, abuzând de buna mea credinţă. Poeţii care îşi arată „operaţia”/ „membrul amputat”, care mă şantajează emoţional nu mă conving, ci mă îndepărtează pentru că „all bad poetry springs from genuine feeling”.

Cu ce probleme se confruntă poezia de azi în perspectiva dumneavoastră?
Problemele cu care se confruntă poezia de azi nu sunt mai mari decât ale criticii de azi şi cumva se întrepătrund. Prin false valorizări, ierarhizări, premieri. Nu vorbesc de poezia amatoare care circulă online şi chiar în revistele literare fiindcă aşa cum spune John Dufresne „there is no poem bad enough that it can’t be publishd somwhere”, ci de poezia tipărită şi încurajată prin cuvinte de întâmpinare elogioase, girată de poeţii/ criticii exersaţi care se aruncă în a scrie 5 rânduri pe coperta a 4-a oricui, oricând, şi, în cele din urmă, cu bunăvoinţă, chiar premiată. O minimă igienizare a spaţiului poetic e necesară. Pentru că e un deserviciu adus atât tinerilor scriitori, cât şi o derutare a publicului. Iar voci lucide cum e aceea a Denisei Duhamel ar trebui să se facă auzite şi la noi mai mult şi mai des: „ It is not that bad poetry hurts anyone, but it does fool a writer into thinking she is better then she really is and, more important, makes it more difficult for the serious reader to find quality”.

„Sânge albastru” sau poezia Angelei Marinescu în documentar

„Cunoscută în rîndul scriitorilor, admirată şi citită de promoţiile tinere, Angela Marinescu a rămas o mare necunoscută pentru publicul larg. Absentă din manualele şcolare, aproape inexistentă în librării, editată în condiţii precare, autoarea este una dintre victimele de lux ale editoriadei. Într-un circuit normal, astăzi numele Angelei Marinescu ar fi circulat în seria operelor complete, a reeditărilor de lux sau măcar supracopertate. O nedreptate aparent uşor de îndreptat.” arata autorul proiectului finalizat cu acest documentar, un cristian în volumul Angela Marinescu 70, apărut în 2011 la Editura Paralela 45.

Angela Marinescu s-a născut pe 8 iulie 1941 în Arad. După ce a absolvit Liceul „Moise Nicoară”, a făcut un an de Medicină la Timişoara, în anul cinci transferîndu-se la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. A debutat publicistic în 1965 cu poeme în revista clujeană „Tribuna”. A publicat volumele: Sînge albastru (1969), Ceară (1970), Poezii (1974), Poeme albe (1977), Structura nopţii (1979), Blindajul final (1981), Var (1989), Parcul (1991), Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996, Premiul USR pentru Poezie), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997), Evanghelia după Toma (1997), Skanderbeg (1999), Fugile postmoderne(2000, Premiul USR pentru Poezie), Îmi mănînc versurile (2003), Tăcerea sexuală (2004), Limbajul dispariţiei (2006) şi Întîmplări derizorii de sfîrşit (2006). În 2003, un juriu naţional prezidat de Mircea Martin şi format din Alexandru Călinescu, Nicolae Manolescu, Ion Pop şi Cornel Ungureanu i-a acordat Angelei Marinescu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Poezia Angelei Marinescu a fost tradusă în engleză, franceză, germană, poloneză.

regia: Marian Baciu
imagine: Titus Tihăuan
muzica: Lucian Octav Baciu

cu:

Angela Marinescu
Antoaneta Ralian
Nora Iuga
Elena Vlădăreanu
Dan Coman

Documentar realizat cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Casa de Pariuri literare.