Din lumea veche şi din lumea viitoare
a mai rămas numai frumuseţea, şi tu,
sărmană surioară mititică,
cea care fugi înapoi la fraţii mai mari,
şi râzi şi plângi cu ei, ca să faci ca ei,
îţi pui acum eşarfele lor
le atingi cărţile, bricegele,

tu surioară mai mică,
frumuseţea aia ai purtat-o cu modestie,
şi sufletul tău de fetiţă a oamenilor simpli,
nu a mai ştiut să o aibă,
pentru că altfel n-ar mai fi fost frumuseţe.
Dispari ca o pulbere de aur.

Lumea te-a învăţat asta,
Aşa frumuseţea ta devine a ei.

Din proasta lume antică
şi din cruda lume viitoare
a rămas o frumuseţe căreia nu îi era ruşine
să aducă vorba de sânii mici ai surioarei,
de micul pântec dezvelit aşa uşor.
Şi de-asta era frumuseţe, aceeaşi
cu cea a blânzilor cerşetori ai culorii,
ţiganii, fetele negustorilor
câştigătoare la concursurile de la Miami sau de la Roma.
Dispari, ca o porumbiţă de aur.

Lumea te-a învăţat asta,
Aşa frumuseţea ta n-a mai fost frumuseţe.

Dar tu ai fost mai departe fetiţă,
nătângă ca bătrânii, crudă ca viitorul,
şi între tine şi frumuseţea ta luată în stăpânire de putere
a încăput toată prostia şi răutatea prezentului.
O purtai mereu pe dinăuntru, ca pe un surâs printre lacrimi,
provocatoare prin pasivitate, indecentă prin supunere.
Supunerea cere multe lacrimi înghiţite.
Şi poate că pentru alţii,
priviri prea grăbite, cer milă.
Dispari, ca o umbră albă de aur.

Frumuseţea ta supravieţuitoare din lumea veche
Cerută de lumea viitoare, ţinută
În lumea prezentă, devine astfel ceva rău.

Acum fraţii mai mari se întorc, în sfârşit,
lasă pentru o clipă jocurile lor blestemate,
ies din distracţia fără sfârşit
şi se întreabă: “E posibil ca Marilyn,
micuţa Marilyn să ne fi arătat drumul?”
Acum tu eşti, prima, tu, surioara mai mică,
cea care nu are nicio importanţă, sărăcuţa, cu zâmbetul tău,
tu eşti prima trecută de porţile lumii
abandonată destinului ei mortal.

Pier Paolo Pasolini, Poesie per musica, in Tutte le poesie, II, Meridiani, Milano 2003

Del mondo antico e del mondo futuro
era rimasta solo la bellezza, e tu,
povera sorellina minore,
quella che corre dietro ai fratelli più grandi,
e ride e piange con loro, per imitarli,
e si mette addosso le loro sciarpette,
tocca non vista i loro libri, i loro coltellini,

tu sorellina più piccola,
quella bellezza l’avevi addosso umilmente,
e la tua anima di figlia di piccola gente,
non ha mai saputo di averla,
perché altrimenti non sarebbe stata bellezza.
Sparì, come un pulviscolo d’oro.

Il mondo te l’ha insegnata.
Così la tua bellezza divenne sua.

Dello stupido mondo antico
e del feroce mondo futuro
era rimasta una bellezza che non si vergognava
di alludere ai piccoli seni di sorellina,
al piccolo ventre così facilmente nudo.
E per questo era bellezza, la stessa
che hanno le dolci mendicanti di colore,
le zingare, le figlie dei commercianti
vincitrici ai concorsi a Miami o a Roma.
Sparì, come una colombella d’oro.

Il mondo te l’ha insegnata,
e così la tua bellezza non fu più bellezza.

Ma tu continuavi ad essere bambina,
sciocca come l’antichità, crudele come il futuro,
e fra te e la tua bellezza posseduta dal potere
si mise tutta la stupidità e la crudeltà del presente.
Te la portavi sempre dentro, come un sorriso tra le lacrime,
impudica per passività, indecente per obbedienza.
L’obbedienza richiede molte lacrime inghiottite.
Il darsi agli altri,
troppi allegri sguardi, che chiedono la loro pietà.
Sparì, come una bianca ombra d’oro.

La tua bellezza sopravvissuta dal mondo antico,
richiesta dal mondo futuro, posseduta
dal mondo presente, divenne così un male.

Ora i fratelli maggiori finalmente si voltano,
smettono per un momento i loro maledetti giochi,
escono dalla loro inesorabile distrazione,
e si chiedono: «È possibile che Marilyn,
la piccola Marilyn ci abbia indicato la strada?»
Ora sei tu, la prima, tu sorella più piccola,
quella che non conta nulla, poverina, col suo sorriso,
sei tu la prima oltre le porte del mondo
abbandonato al suo destino di morte.
Pier Paolo Pasolini, Poesie per musica, in Tutte le poesie, II, Meridiani, Milano 2003