În mod normal nu prea dau curs invitaţiilor de colaborare la anchetele din reviste pentru că nu mi se pare mereu că tema ori întrebările scot ceva relevant de la mine. Iulian Boldea, redactorul şef al revistei Alpha, editată de Institutul de Studii Multiculturale ALPHA la Târgu Mureş, m-a invitat să răspund la ancheta „Memorie, identitate, literatură”, trimiţându-mi o serie de întrebări lămuritoare pentru o parte din ceea ce se întâmplă azi cu literatura&cultura. Postez aici textul pe care îl voi trimite revistei, ca un teaser pentru când va apărea noul număr al publicaţiei pe piaţă. Acum, textul este dublu față de ceea ce am nevoie să apară în revistă dar vă invit să vedeți de unde pornesc.
Amintirea oricărui viitor
Relaţia dintre memorie şi scris a fost tensionată de la început, dacă este să ne luăm după mitologie. Zeii creditaţi cu inventarea scrisului au avut probleme chiar din punctul de vedere al memoriei atunci când au ieşit în faţa colegilor cu noul dispozitiv. Rúnatal este poemul (din Eddele Poetice) care prezintă prin ce trebuie să treacă iniţiatul pentru a dobândi cunoaşterea runelor, caracterele sacre descoperite de Odin: atârnat de copacul sacru timp de nouă zile, iniţiatul este împuns cu o suliţă pentru accesul la memoria pe care personaje legendare au transmis-o în acelaşi fel zeului scandinav. Nici Thot, în mitologia egipteană nu pare să fi avut o soartă mai uşoară atunci când, alături de celelalte arte pe care le inventase, a prezentat zeului Ammon scrisul. Platon notează în „Phaidros” reproşul pe care regele zeilor l-a făcut acestei invenţii care ar fi trebuit să îi ajute pe egipteni să ţină minte mai bine: scrisul va da naştere uitării în sufletele lor, pentru că nu îşi vor mai folosi memoria, se vor baza pe litere exterioare lor şi nu îşi vor mai aminti ei înşişi. Vor auzi multe lucruri dar nu vor învăţa nimic, vor părea atoateştiutori dar nu vor şti mai nimic, vor avea parte doar de aparenţa înţelepciunii dar nu şi realitatea acesteia.
Memorie şi literatură
Chiar și termenul „literatură”, oricât de comun și general acceptat pare, este trecut prin lentilele aceleiași iluzii provocate memoriei de invenția scrisului. Antoine Compagnon remarcă nu doar că Aristotel avertiza, la vremea lui, că nu exista un termen care să se aplice, deopotrivă, prozei, dialogurilor platoniene și compozițiilor în versuri, dar și că termenul „literatură” începe să fie folosit în sensul estetic abia la începutul secolului XIX („Demonul teoriei”, Echinox, Cluj, 2007, p.32). Chiar și dacă vom trece peste faptul că ne amintim destul de rar acest lucru, trebuie să recunoaștem că o istorie întreagă a esteticii construită fără ca teoreticienii să evoce literatura decât în postură gramaticală, ori atât de generală încât să acopere tot ceea ce se poate învăța din cărți (inclusiv matematica- Fontenelle, 1699) lasă urme. Problemă foarte mare nu ar fi dacă, după impunerea romantică a termenului înzestrat brusc cu sensuri spirituale numai bune ca să justifice noua ordine a lumii națiunilor („De la littérature considérée dans ses rapports avec les institutions sociales”, Madame de Staël, 1800) literatura nu ar fi tins să renunțe la conținutul inițial de gestionară a memoriei pentru a se lăsa definită ca literaturizare, artă a dexterității verbale (Gustave Flaubert, 1861, Correspondance, Arvensa editions, 2014, p. 980). Chiar și atunci când ne gândim la importanța pe care un scriitor ca Proust o acordă memoriei, tindem să accentuăm latura literară a demersului său, remarcând mai degrabă nuanțele „plasticității neuronale” („Le sens de la mémoire”, Jean-Yves et Marc Tadié, Gallimard, 1999) sau corporale (Craig Raines, „Look back in wonder”, The Guardian, 5 ianuarie, 2008) asociate procesului psihic. Ar putea și aceasta să fie o împlinire a avertizării puse de Socrate în gura zeului Amon legată de exteriorizarea experienței percepute prin scris și citit. Pierduți în detaliile estetice ajungem foarte greu la viziuni care să poată unifica experiențele noastre chiar și atunci când este vorba numai de poezie. Vorbim, de obicei, despre poezie care aparține unui spațiu lingvistic sau altuia, unei perioade istorice ori pur și simplu unui domeniu strict (poezie erotică, poezie a Primului Război Mondial, avangardă, etc.). Între toate aceste specializări, poeta Carolyn Forche a formulat în 1993 „poezia mărturiei” ca regulă a unei antologii cuprinzătoare pentru secolul XX. Alături de domeniul personal și de cel general, al statului, poeta americană a găsit că este nevoie să fie formulat un al treilea spațiu, socialul, adunând creații poetice semnate de autori care au trecut prin evenimente traumatice (război, detenție, ocupație militară, arest la domiciliu, represiune politică). De la Velimir Hlebnikov până la chinezul Bei Dao, peste 140 de poeți sunt evocați pentru a reda o versiune cutremurătoare a memoriei lumii în secolul XX trecând prin represiunea comunistă în Rusia, abuzurile fasciste sau reprimarea drepturilor civile în China. Citind antologia „Against Forgetting: Twentieth-Century Poetry of Witness” (W. W. Norton & Company, 1993) ai revelația unei dimensiuni pe care esteticul abia poate să o sugereze în cazul unui poem. Continuă lectura Gata să fiu „anchetat”
