Foarte puţini dintre criticii literari din România reuşesc să reţină lucruri relevante atunci când scriu despre poezie. Poetic.ro iniţiază o anchetă propunând o serie de întrebări la care sunt invitaţi să răspundă critici de astăzi interesaţi de poezia contemporană.
Prima serie de răspunsuri îi aparţine Ioanei Dunea. La ceva mai mult de un an de la debutul său cu „Literatura reideologizării 1957-1964” (editura Tracus Arte), Ioana Dunea se numără printre cititorii profesionişti ce pot fi citiţi pe internet sau (mai rar) în reviste literare.

1. Ce tendinţe aţi identificat în poezia publicată în ultimii trei ani (vorbim, deopotrivă, despre debuturi, dar şi despre autorii care sunt la a doua, a treia carte sau consacraţi)?
Poezia a luat faţa în ultimii 3 ani celorlalte genuri. Să facem un exerciţiu: numiţi 3 debutanţi în proză (unul pentru fiecare an dacă vreţi să duceţi la limită, nu contează) care v-au impresionat şi despre care puteţi spune cu mâna pe inimă că au modificat discursul celor impuşi în urmă cu 10 ani în colecţia „Ego. Proză”. Greu. Acum acelaşi lucru pentru poeţi. Dificil să rămâneţi doar la 3.
Pentru orice cititor cât de cât atent la ce mai apare e un fapt cert că în ultimii 3 ani a fost o explozie a poeziei. Şi, ca în orice explozie necontrolată, mulţi au venit, puţini vor rămâne. Printre victimele colaterale poeziei numesc din 2013 doar două: debutul tardiv, dar inegal al lui Dominic Stănescu („zeii platanelor mixează pentru tine”) şi debutul pripit şi inconsistent al Kristei Szöcs („cu genunchii la gură”). Că a fost un fel de Eldorado o dovedeşte şi „poezia criticilor” car,e după o îndelungată uceinicie în cronică, s-au întors la iubirea dintâi, la un discurs pe care îl abandonaseră cu zece sau mai mulţi ani în urmă: „Vântureasa de plastic” – Mariu Chivu şi „Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul” – Bogdan-Alexandru Stănescu. În pofida receptării entuziaste, nu dinspre ei au venit modificările în discursul liric recent, nu dinspre volumele noi ale celor experimentaţi a bătut vântul înnoitor, nu lor le datorăm o primenire a ceea ce numim poezie şi nu aceste volume vor fi nucleele iradiante. Spun că surprizele au venit din altă zonă: a) a debutanţilor curajoşi: Andrei Dósa, care (în ciuda denivelărilor discursive din volumul de debut) a reuşit să sintetizeze câteva direcţii douămiiste şi să-şi articuleze un discurs perfect recognoscibil azi, ce merge pe coagulare imagistică şi pe explozie expresivă, şi Alex Văsieş, copilul teribil al noii generaţii, care pare în „Lovitura de cap” să exerseze tehnici pentru o poezie a viitorului, doar aparent ruptă de ceea ce am citit până la el, debusolantă pentru critici, o poezie care, deşi a scurtcircuitării de suprafaţă, creează reţele de semnificaţie de adâncime stabile şi coerente. b) a poeţilor din Basarbia şi aici voi numi 3 volume total diferite: „google translate: ştefan-vodă” – Hose Pablo care revine cu un mod nou de asamblare a poeziei numită chiar de autor drept „incoerenţa poetică”; „3ml de Konfidor” – Ion Buzu un volum în care am văzut, în pofida amprentelor stilistice ale altor poeţi, o energie care irumpe controlat şi care face din Ion Buzu cel mai bun debutant al anului 2013, şi „Un spaţiu blând, care mă primeşte cum m-ar îmbrăţişa” – Alex Cosmescu, cu un ritm de articulare textual particular, discret, fără a fi timid, care cere poetului multă supleţe şi subtilitate, adică multă invenţie; c) cei aflaţi la al doilea volum: în primul caz, al lui Ionuţ Chiva, vorbesc de „Instituţia moartă a poştei” ca despre cea mai bună carte apărută în ultimii 3 ani şi mai mult (asta am crezut şi atunci, cred şi azi şi e bine) care confirmă ceea ce Novalis scria: „Der junge Dichter kann nicht kühl, nicht besonnen genung sein”, iar din această lipsă de răceală combinată cu lipsa de chibzuinţă, din amestecul de nostalgie, supravieţuieşte poezia lui, care nu e la adăpostul prefăcătoriei şi al uşurinţei poetice ca a altora pe care nu îi voi numi acum; Florin Partene – „liber de causis” la care mă opresc pentru curajul de a avansa în cel de-al doilea volum de la formula din „Reverenţa” către o poezie aparent disconfortantă datorită loopingurilor sintactice şi asocierilor neprevăzute/scandaloase, o poezie care, în ciuda dimensiunilor reduse, nu e saracă şi ternă; Vlad Moldovan cu „Dispars”, cel mai muzical poet al momentului, în sensul de intensitate a câmpului magnetic al cuvintelor, de tensiune a „energiilor lor sonore şi de sens, care se întâlnesc şi se schimbă între ele”.

2. În ce fel credeţi că mai funcţionează astăzi împărţirea domeniului poetic pe generaţii?
Eu nu cred în generaţii. Adică sunt de partea celor care cred că literatura e doar de două feluri: bună sau proastă, indiferent de mode şi timp, şi cred că în fiecare moment istoric vor fi autori dominanţi şi autori dominaţi. În pofida unui Zeitgeist specific şi faptului că „felul de a înţelege şi de a practica literatura a trecut mereu printr-un şoc cultural, printr-o nouă întemeiere, printr-un Zeitpunkt”. Cu siguranţă că, nu doar din motive funcţionale (instrument de lucru pentru istoricii literari) şi din necesitatea de a evita „suava orbecăială” în timp, ideea de generaţie este utilă. Îl pot înţelege şi pe Thibaudet, iar la noi pe Al. Piru şi Laurenţiu Ulici în demersul lor de a împărţi şi clasifica. Însă ader la teoria lui Eliot din „Tradition and the Individual Talent” conform căruia o operă literară este validată de Tradiţie pe care o reevaluează prin noua sa apariţie. Prin urmare, nu-i pot include pe Andrei Doboş şi Teodora Coman în aceeaşi generaţie poetică oricât mi-aş dori şi oricât de permisiv ar fi acest concept. L-aş plasa, însă, fără probleme în vecinătatea lui Bacovia, care atât de mult îi place şi care, conform lui Eliot, ca operă a trecutului îl ajută să-şi creeze propria poezie. Şi acest algoritm (al ocheadelor în interiorul unui mediu) poate fi extins la nivelul întregului peisaj poetic contemporan.

3. Cum alegeţi poezia contemporană pe care o citiţi?
Citesc ce-mi place pentru că îmi cumpăr singură cărţile, deci sunt atentă la ce iau. Nu o să spun că acopăr tot „câmpul literar”, pentru că nu am nici timp, nici bani, nici energie. La noi se publică foarte multă poezie (foarte multă poezie proastă). E suficient să citesc pe net câteva versuri care-mi plac pentru a-mi comanda cartea. E cazul volumului lui Alex Cosmescu. Sau, când ajung în librărie, să iau la mână raftul cu poezie şi să-mi selectez câteva care mi se par interesante. Sunt atentă la ce se publică în revistele care au numere online, la cei care n-au debutat (sunt unii care îmi par interesanţi deja). Pentru lectura de plăcere mă orientez după nume (aş lua mereu volumele lui Gherguţ, Dan Coman sau Leac), îi evit pe cei care tind să devină lizibili şi acceptabili, prin urmare se banalizează prin reluarea aceloraşi formule poetice care i-au consacrat; pentru cartea la care lucrez acum mă interesează însă mult mai multe tipuri de discurs, care nu toate îmi plac, dar pe care caut să le înţeleg. Şi ajungem la întrebarea 4

4. Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi atunci când scrieţi despre poezie contemporană?
Adecvarea e pentru mine esenţială. Nu scriu decât despre poezia pe care o înţeleg/ care îmi spune ceva pentru că nu mi-ar plăcea să deformez prin propria mea neputinţă un text. Încerc să mă ţin la distanţă de lectura la discreţie, arbitrară pe care am întâlnit-o în unele cazuri în cronici. Asta înseamnă o performare parţială, pe sărite, incompletă, fără o actualizare onestă a semnificaţiilor. Cred că în critică, la fel ca în poezie, e nevoie de sinceritate. Şi de luciditate. Fără asta nu se poate. Sau se poate pe termen scurt. Ceea ce spunea Eugen Ionescu în 1934 e perfect valabil şi azi: „Criticul care iubeşte poezia, criticul entuziast este un domn care acceptă să doarmă. Criticul sever este un domn care nu vrea, nu vrea şi nu vrea sa doarmă, şi nici nu se lasă păcalit de vocea solemnă, care spune lucruri mărunte, a poetului”. Un critic nu trebuie să intimideze prin verdictele pe care le dă alandala, cu nonşalanţă (cred că avem acum în literatura română mai multi poeţi „excepţionali” ca tot Sud Estul Europei la un loc) sau să înşire encomioane prietenilor, ci să creeze o oglindă în care se verifică intuiţiile de lectură ale celor mai puţin rodaţi. Pe de altă parte, nu mă simt confortabil în momentul în care am în faţă un text care vrea să mă înduioşeze cu orice chip, abuzând de buna mea credinţă. Poeţii care îşi arată „operaţia”/ „membrul amputat”, care mă şantajează emoţional nu mă conving, ci mă îndepărtează pentru că „all bad poetry springs from genuine feeling”.

Cu ce probleme se confruntă poezia de azi în perspectiva dumneavoastră?
Problemele cu care se confruntă poezia de azi nu sunt mai mari decât ale criticii de azi şi cumva se întrepătrund. Prin false valorizări, ierarhizări, premieri. Nu vorbesc de poezia amatoare care circulă online şi chiar în revistele literare fiindcă aşa cum spune John Dufresne „there is no poem bad enough that it can’t be publishd somwhere”, ci de poezia tipărită şi încurajată prin cuvinte de întâmpinare elogioase, girată de poeţii/ criticii exersaţi care se aruncă în a scrie 5 rânduri pe coperta a 4-a oricui, oricând, şi, în cele din urmă, cu bunăvoinţă, chiar premiată. O minimă igienizare a spaţiului poetic e necesară. Pentru că e un deserviciu adus atât tinerilor scriitori, cât şi o derutare a publicului. Iar voci lucide cum e aceea a Denisei Duhamel ar trebui să se facă auzite şi la noi mai mult şi mai des: „ It is not that bad poetry hurts anyone, but it does fool a writer into thinking she is better then she really is and, more important, makes it more difficult for the serious reader to find quality”.