Evenimentul organizat de poetul Gellu Dorian la Botosani este cea mai coerentă manifestare dedicată premierii poeziei româneşti. Ajuns la a 23-a ediţie, Premiul Mihai Eminescu Opera Omnia este unul dintre puţinele evenimente al căror juriu nu prea are cum să se înşele. Până acum, premianţi au fost în 1991 – Mihai Ursachi, 1992 – Gellu Naum, 1993 – Cezar Baltag, 1993 – Petre Stoica, 1995 – Ileana Mălăncioiu, 1996 – Ana Blandiana, 1997 – Ştefan Augustin Doinaş, 1998 – Mircea Ivănescu, 1999 – Cezar Ivănescu, 2000 – Constanţa Buzea, 2001 – Emil Brumaru, 2002 – Ilie Constantin, 2003 – Angela Marinescu, 2004 – Şerban Foarţă, 2005 – Gabriela Melinescu, 2006 – Adrian Popescu, 2007 – Mircea Dinescu, 2008 – Cristian Simionescu, 2009 – Dorin Tudoran, 2010 – Dinu Flămând, 2011 – Ion Mircea şi în 2012 – Nicolae Prelipceanu.
Şi acum, pe oricine ar alege dintre nominalizaţi, juriul, din care anul acesta fac parte Nicolae Manolescu, preşedinte, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alexandru Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ion Holban, va şti că atrage atenţia asupra unui poet român relevant pentru ultimele decenii. Continuă lectura Premiile Mihai Eminescu Opera Omnia si Opera Prima (nominalizari)
Arhive etichete: Nicolae Manolescu
O scrisoare deschisă către cei implicați în alegerile pentru conducerea Uniunii Scriitorilor despre sensul organizației
Stimați candidați la conducerea Uniunii Scriitorilor,
În momentul în care cea mai cunoscută organizație dedicată scriitorilor din România se pregătește de alegeri am avut ocazia să consult programele pregătite de candidații la funcții de conducere. Prin acest mesaj aș vrea să atrag atenția celor ce își asumă rezolvarea problemelor acestei bresle că numeroase deficiențe funcționale cu care vă confruntați vin dintr-o dezorientare cultivată la nivel conceptual de Uniunea Scriitorilor. Trebuie să încep scrisoarea mea deschisă cu o scuză. Limbajul, de multe ori nefericit pe care îl veți găsi mai jos este determinat de formulările birocratice cu iz politicianist pe care le-am găsit în programele pe care le propuneți pentru aceste alegeri.
Organizația pe care o conduceți ar putea să funcționeze drept model în societatea de azi. Absența oricăror proiecte pe termen lung și suspendarea dialogului cu domeniul pe care îl reprezentați au izolat Uniunea Scriitorilor într-o formulă greoaie, cu eficiență redusă. Reușitele acestei formule se reduc la asigurarea unor suplimente sociale (pensie, ajutoare de înmormântare) și la acțiuni lipsite de alte justificări explicite în afara reputației negociate în termeni exteriori actului literar. Abordarea mea are în vedere numai programele celor doi candidați la funcția de președinte USR.
1. Lipsa de transparență
După ce numește câteva probleme administrative ale organizației, Dan Mircea Cipariu pare să găsească în programul său un panaceu în jucăriile de imagine: „Uniunea Scriitorilor în pas cu schimbările profunde ale unei societăţi a tehnologiei informaţiei şi a comunicării!”. Perspectiva salutară a unei bruște orientări a breslei spre concepte apropiate de ziua noastră ca „industrie a cunoașterii” (Machlup, 1962) ori „societate post-industrială” (Touraine, 1971), concepte care determină termenii folosiți de Dan Mircea Cipariu, se pierde imediat ce candidatul începe să explice cu seninătate politică: „Problema de fond a Uniunii Scriitorilor din România rămâne, după ani de dezbateri şi lamentări, comunicarea internă. Nu ne cunoaştem între noi, nu suntem în contact, în timp real, cu informaţii elementare despre viaţa noastră literară, nu ştim cum şi pe ce sunt cheltuiţi banii instituţiei, nu cunoaştem criteriile de selecţie şi felul în care proiectele, premiile şi bursele au fost votate ori respinse. Lipseşte cu desăvârşire comunicarea internă. Această situaţie de fapt poate fi rezolvată urgent printr-un buletin informativ lunar care să fie trimis/dăruit fiecărui membru al USR şi prin Anuarul Scriitorilor Români.” Dintre toate acestea, un singur lucru ar putea să rezolve un „buletin informativ”: nu cunoaştem criteriile de selecţie etc.
Totuși, pentru oricine are cât de cât habar de peisajul literar românesc, lipsa de transparență este unul dintre atributele proiectelor marca Dan Mircea Cipariu de ani buni. Niciodată maratoanele sale de poezie și jazz ori deplasările pe banii asociației de editori pe care o conduce nu au avut nici cea mai vaga justificare a selecției participanților ori a ordinii în care aceștia evoluează. Dan Mircea Cipariu însuși cunoaște aceste lipsuri în organizarea proiectelor sale astfel că simte nevoia să afirme pentru a fi crezut:”Voi lupta pentru mecanisme şi criterii de selecţie transparente, pentru programe dedicate recâştigării prestigiului scriitorului român contemporan.” Nu este surprinzător, așadar, aerul propagandistic al frazei din moment ce nici scrisul și nici opera scriitorului nu sunt vizate de candidat, ci nici mai mult și nici mai puțin decât prestigiul. Celălalt candidat, Nicolae Manolescu arată că poate să conștientizeze diferența dintre prestigiul scriitorului ba chiar își asumă lipsa rezultatelor din acest punct de vedere în mandatele sale anterioare:”doresc să insist în Programul de faţă pe latura profesională a activităţii noastre mai mult decât pe aceea financiară este pentru că acesta este capitolul la care v-am rămas, din păcate, dator. Un capitol, în plus, devenit mai actual decât oricând, fiindcă e vorba de prezenţa scriitorului în spaţiul public, de ecoul şi însemnătatea literaturii în societatea contemporană.” Ceea ce ar fi, din nou, respectabil, dacă proiectul cel mai coerent semnat de Nicolae Manolescu pentru publicul scriitorilor pe care îi conduce (Gala Poeziei) nu ar fi oferit imaginea greu de șters din memorie a unor zeci de autori importanți înghesuiți pe scena Ateneului Român fără să poată auzi ce cotesc colegii lor în cele cinci minute de celebritate repartizate de organizator, din nou, fără nicio explicație a ordinii în care se citește (pentru că justificarea selecției a fost totuși clară, „lista lui Manolescu” – chiar dacă despre unii autori selectați nu putem fi siguri că președintele USR a scris vreodată). Dar un punct comun al celor două programe este…
2. Mimarea interesului arătat față de inițiativele coerente
„Voi coordona următoarele mari proiecte de promovare a scriitorului român contemporan: Festivalul Naţional de Literatură (8 zile de evenimente în Bucureşti şi în oraşele mari culturale, cu echipe itinerante: scriitori, critici literari, editori, actori, graficieni de carte; 8 zile de recitaluri publice, expoziţii, lansări de cărţi, lecturi maraton, campania de lectură „Citeşte carte românească!”, un proiect în care vor fi antrenate toate filialele USR) , Piaţa Europeană de Poezie, Festivalul de C’ARTE DANUBIUS (Tulcea, în colaborare cu Primăria Municipiului Tulcea), Rampa de Poezie şi Jazz (în cadrul Festivalului STRADA DE C’ARTE, în colaborare cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”), Bursa de Manuscrise, Maratonul de Poezie şi Jazz, Programul de Carte, Revelionul Scriitorilor” promite Dan Mircea Cipariu. Ceea ce omite este că mai toate acestea sunt proiecte personale susținute și până acum fără cel mai mic impact în afara reflectărilor media pe bază de obligație sau parteneriat, nici măcar o singură dată nefiind vorba despre textele citite, ci numai despre liste de nume și glume de circumstanță pe bani publici, masonici (în mod oficial, nu prin teorii ai conspirației) sau de-a dreptul fonduri de gașcă).
Dar impactul pe care îl au proiectele pe care se bazează și Nicolae Manolescu este redus la aceleași liste de nume, în cel mai bun caz de titluri. Căutați reflectări în media ale oricărei manifestări girate de Uniunea Scriitorilor în ultimii ani, citez din programul propus de NM: „Premiile anuale, Gala Poeziei, Turnirul de Poezie din străinătate, Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură”, Colocviul romanului, Lecturile publice şi altele”. Aceleași instrumente de abordare: listele fără justificări sau precizări. Astfel ajungem la…
3. Cultivarea dezorientării și a lipsei instrumentelor de lectură
Când este vorba de reputație nu este greu să faci diferența între cei doi candidați la funcția de președinte USR. Unul este criticul literar al cărui gust a fost unul dintre instrumentele care au ordonat literatura românească în anii 80, celălalt este un specialist al mimei culturale sârguincioase de largă respirație contemporană. Și totuși, în mod surprinzător, sesizăm o ciudată armonie între Părerile celor doi candidați privind valoarea: „USR nu e o asociaţie oarecare. Ea este o elită, din care fac parte cei mai valoroşi scriitori din ţară şi care merită din plin să fie respectată de contemporanii noştri” spune Nicolae Manolescu. Dan Mircea Cipariu merge chiar mai departe identificându-se astfel:”Sunt realizatorul unor proiecte culturale ce s-au bucurat de succes mediatic şi de prezenţa unor scriitori valoroşi, din generaţii şi geografii literare diferite. Am dovedit, astfel, că se pot face proiecte la cel mai înalt nivel organizatoric, valoric şi mediatic.”. Este cel puțin ciudat pentru niște candidați la conducerea unei organizații dedicate scrisului să se vadă nevoiți să își afirme singuri valoarea după modelul manelist al repetiției cu caracter argumentativ. Desigur, nu cea mai vizibilă formă de cultură populară este responsabilă de gonflarea autovalorizantă, ci…
4. Supralicitarea discursului absolutist și a diferitelor forme de cult al personalității
În programul său, Nicolae Manolescu identifică Uniunea Scriitorilor cu o elită uitând, poate, că sub conducerea sa organizația a răspuns unui articol din presă folosind formula „Trebuie să se ştie de la început că USR nu este asociaţia scriitorilor geniali, ci a unor scriitori care-şi exprimă dorinţa de a face parte din aceasta”.
De altfel schimbarea părerii de la un paragraf la altul nu pare o problemă pentru Nicolae Manolescu. Dacă la un moment dat recunoaște că rostul sindical al organizației „ne-a făcut să pierdem din vedere că unitatea principală de măsură a unei asociaţii profesionale cum este USR trebuie să fie valoarea membrilor ei”, puțin mai jos, președintele în funcție nu pregetă să afirme că „Voi continua politica de angajare morală şi materială a guvernului şi a autorităţilor locale, precum şi a ICR şi a altor instituţii, în proiectele şi programele USR, şi, nu în ultimul rând, în susţinerea publicaţiilor USR. Sper să beneficiem şi în viitor cel puţin de sumele din mandatul 2009-2013″. Desigur, orice mențiune a analizării calității produselor editoriale marca Uniunea Scriitorilor, în care valoarea este sufocată de interese și jocuri de imagine locale, nu ar suna tocmai încurajator pentru cei care urmează să ofere votul lor pentru viitorul președinte USR din moment ce profesionalismul este o pasăre rară în USR (poate 2-300 dintre miile de cotizanți). Dar, atunci când vine vorba despre bugetul public, Dan Mircea Cipariu este o autoritate: ” Împreună cu o echipă de specialişti, vom aduce bani pentru perfecţionarea resurselor umane ale USR, bani pentru asistenţa socială şi de sănătate a celor mai săraci dintre scriitori, bani pentru proiecte literare şi multiart, bani pentru rezidenţe, fonduri de mobilitate şi burse de creaţie, bani pentru premii literare consistente financiar. Prin campanii mediatice eficiente, voi promova legi şi modificări de legi şi acte normative prin care opera scriitorului român contemporan să fie apărată, pentru că această operă literară devine tot mai mult un element de siguranţă identitară a României”. Desigur, este de prisos să solicităm cea mai vagă dovadă de specializare a unui scriitor în urma participării la un proiect marca Dan Mircea Cipariu. De altfel în legătură cu deplasările directorului de asociație de editori am și auzit pentru prima dată de minunata strategie de pr a așezării cu afișe la un stand de târg de carte doar atât cât să fie făcute fotografiile care să justifice finanțarea pentru lecturi care nu au loc niciodată. Dar poate ca am auzit asta de la răuvoitori. Sau poate chiar de la participanți la proiecte care au avut loc în același timp. Dar cine altcineva să poată să vorbească despre…
5. Ignorarea programatică a oricărui dialog privind lipsa de instrumente promovată de instituțiile care își asumă gestionarea problemelor scrisului
Niciodată, atunci când Uniunea Scriitorilor, ori Academia Română au fost acuzate că dau premii bazate pe simpla prezență în sală ori de-a binelea aiurea (fără să țină cont că premiază un volum apărut în alt an decât cel luat în considerare pentru respectivul premiu) nu au existat reacții ale niciunuia dintre candidați, încurajând astfel hotărârile discreționare, înțelegerile extraliterare în probleme care privesc direct literatura.
Prin aceasta am încercat să vă amintesc faptul că problemele cu care vă confruntați nu sunt doar de imagine sau economice, ci și conceptuale în sensul propriu al cuvântului. Cele mai multe probleme pe care Uniunea Scriitorilor le ale fiind legate de mimarea legăturii cu literatura și a interesului pentru ieșirea din surzenia instituțională. Cum sesiza Nicolae Manolescu în raportul său privind cel mai recent mandat de conducere al instituției, atacurile din partea celor care erau cândva tineri la adresa USR s-au rărit. Dar motivul nu ține de rezolvarea problemelor care ne enervau cândva. Pe de o parte, este vorba despre faptul că majoritatea celor care scriau atunci nu mai sunt tineri și au pierdut pasiunea de a iniția un dialog pentru care nu există nici cel mai mic semn al unui interes (USR – central- a renunțat la întâlnirile dedicate descoperirii autorilor care încă nu au debutat, se limitează la recomandări și premii fără justificare, bursele pentru proiecte s-au limitat la publicarea unor manuscrise despre a căror valoare vorbește impactul de care s-au bucurat – este suficient să comparați citările de care se bucură volumele selectate de Cartea românească și cele selectate de Uniunea Scriitorilor la aceeași editură, etc.). În același timp, poate că vă întrebați de ce autorii aflați acum la primele cărți nu se adresează în niciun fel Uniunii Scriitorilor. Vă las să descoperiți singuri motivele lor, dar vă asigur că lipsa așteptărilor față de instituția pe care o reprezentați nu este un semn de normalitate, ci unul menit a vă pune întrebări privind fertilitatea direcțiilor pe care le vizați. Pentru că am văzut că amândoi candidații gustă conceptele politice de dată mai milt sau mai pițin recentă îmi permit să vă atrag atenția asupra unui concept care va fi utilizat în viitorul apropiat. Mai exact asupra lipsei de instrumente la nivelul Uniunii Scriitorilor pentru a determina recunoașterea dimensiunii sociale a artelor și culturii, ca și a importanței pe care asumarea riscurilor și experimentarea o au într-o Europă Creativă, concept propus pentru programul UE în perioada 2014-2020.
Probleme ale poeziei româneşti de azi (I)
Printre satisfacţiile pe care rar le găseşti în afara poeziei se numără şi revelaţiile oferite de degradeurile unei interveţii polemice bine calculate al cărei destinatar eşti. Este uşor (dar, de cele mai multe ori, inutil) să corectezi aberaţiile logice pe care le implică reproşurile sau exultările din care este constituită de obicei critica literară din jurul gustului unui cititor sau al altuia. Aproape că nu este eveniment de poezie la care să nu te confrunţi cu câte o listă de „cei mai buni”. Şi totuşi toate astea vin de undeva, nu sunt mesaje directe din conştiinţele schizoide ale unui Dumnezeu literar.
Erori critice frecvente, dar bine pregătite
Este foarte posibil (cu toate că ne îndoim) ca plăcerile şi neplăcerile identificate de un critic literar la lectura unui volum de poeme să aibă legătură cu poezia scrisă. De altfel, acest lucru nici nu este important, pentru că abordarea critică devine semnificativă abia prin conturarea unui profil estetic coerent şi viabil care oferă reperele lecturii întreprinse. Iar acest lucru nu se întâmplă nici atunci când criticul repetă ca un roboţel platitudini şi calificative cu pretenţia de didactician al gustului, şi nici în obsesiile pentru canon şi canonizare. Nu o să insist foarte mult asupra poziţiei para-literare (şi complet în afara practicii estetice) pe care şi-o asumă criticul atunci când îşi imaginează că ar „încerca întotdeauna să desfacă raţional şi să facă inteligibil complexul poetic pe care un artist adevărat îl realizează inclusiv cu elementul emoţional”. Este suficient să ne întrebăm de când rolul criticului literar se reduce la poze didactice şi vom şti din ce „comentariu tip” vine acest gen de abordare a poeziei.
De asemenea, unul dintre modurile exemplare de a rata abordarea poeziei atunci când este critic literar ţine de iluzia aplicării unei grile automate pentru lectură. De curând, Nicolae Manolescu a remarcat într-un editorial reluarea discuţiilor privind un „canon [literar] nou”. Surpriza pe care o oferă Nicolae Manolescu în acest text ţine de reafirmarea unei poziţii care s-a dovedit falimentară pentru imaginea scriitorilor: „Concurenţa e fatală canonului, fiindcă ea se referă la succes, nu la valoare, şi e dictată de piaţa literară, nu de elita critică”. Pe cât de elegantă este miza aşezată pe elită, pe atât de iluzorie este identificarea unei singure elite în vreo lume posibilă: „Spiritul critic este acela care guvernează canonul, nu economia de piaţă. Un „canon” al succesului, precum acela pronosticat de
Sigur, succesul comercial nu a avut niciodată o presă literară prea bună. Şi, totuşi, imaginea şi impactul pe care poezia de azi le mai are datorează enorm unor momente jenate de succes semnate Adrian Păunescu sau, îngroşării metaforice din jurul poeziei lui Nichita Stănescu. Foarte puţini dintre cei care au început să scrie sau să citească poezie în ultimeke 3 decenii au ajuns să fie legaţi de acest domeniu prin alte căi decât prin broderiile patetic-folk ori prin suspendarea ceremonială a sensurilor în cheie modernistă.
Ieşirea din cutie
Cu puţină vreme în urmă, România Literară găzduia o mică judecată critică la adresa recomandărilor de pe ultima copertă a unor volume de poezie. Preferând să interpreteze drept comparaţie, pomenirea unui reper legat de poezie, Cronicarul romlit, remarca „lipsa de pedagogie” şi „enormitatea” care ar fi caracterizat aceste recomandări. A fost plăcut să găsim aceste consideraţii în acelaşi număr în care România Literară oferă un exemplu de derută a spiritului critic atunci când publică şi promovează versuri de genul „Cel mai mare pictor e Soarele,/ Zugrăvind zi-lumină – câte lumi? – în culori//”. Este un semn bun să vezi că există la autorii României Literare măcar intenţia de a-şi reproşa propriile incongruenţe în materie de poezie, chiar dacă pentru asta este nevoie să modifice sensul lucrurilor scrise de alţii.
Şi totuşi judecata critică, atunci când este vorba despre poezie nu se limitează la jocurile de putere în care întârzie mulţi „judecători” de serviciu obsedaţi de sertare şi cutiuţe conceptuale rigide. Surprizele despre care vorbeam vin din partea unor situări polemice dublate de o poziţionare coerentă în ceea ce priveşte poezia.
Aşa am văzut un mesaj pe care mi-l adresa Bogdan-Alexandru Stănescu în cronica dedicată volumului de poezie „A iubi nu e verb” (Tracus Arte) prin care mă plasa printre cei care ar acorda „în alb, încurajări”:”cu riscul de a fi trimis de non-esteti la Camil Petrescu: nu-mi plac poetii agramati, pentru ca, draga Razvan Tupa, prefer sa trag poezia pe creier, nu pe nas. Poate sint in eroare, dar imi asum” spune criticul în cronica reţinută de Suplimentul de Cultură. Dintre toate reproşurile posibile, acesta este cel mai interesant. Cum în fragmentul care mi se reproşează arătam tocmai faptul că am avertizat că „Niciun fel de tehnică sau obişnuinţă a lecturii de poezie nu ar avea cum să îl pregătească pe cititor pentru ceea ce arată volumul de faţă. Tot ce ştiţi despre literatură nu vă mai este de ajutor”, îmi place să citesc toată cronica lui Bogdan-Alexandru Stănescu (unul dintre rarele cazuri de critic din România dublat de un cititor de poezie pasionat de dezvoltări din ultima jumătate de secol din afara spaţiului românesc) ca pe o fişă clinică a reacţiilor pe care un cititor de bună credinţă le are faţă de poezia pentru care nu este pregătit.
Nu ştiu dacă sunt mulţi poeţi în istoria literaturii române care să nu fi fost acuzaţi că sunt agramaţi ori, măcar, de faptul că ar chinui limba română. Cum bine ştie BAS, nici Eminescu nu a scăpat, iar acuzaţiile nu au fost întotdeauna răutăcioase. (Chiar şi atunci când a fost vorba despre răutăţi pure, formulele au rămas antologice, despărţind zone întregi din evoluţia poeziei de la noi – vezi cuvintele grele îmăpărţite de Arghezi şi Barbu). Departe de mine ideea de a scuza propriile mele greşeli, dar, în cazul lui Viku Zen, este destul de artificială o supraveghere gramaticală a textului, din moment ce spaţiul la care se raportează nu este acela al poeziei şi literaturii universitare, ci tocmai acela al unei zone a practicii muzical-idolatre pentru această întreprindere.
Inacceptabilul salvator
M-am întrebat, totuşi, de ce înţeleg atât de bine şi mă bucură subiectivitatea arătată de Bogdan-Alexandru Stănescu faţă de grila de lectură propusă de mine pe volumul cu care debutează Viku Zen, în timp ce sunt ironic şi reticent faţă de criticii care confundă propria nevoie de grile prefabricate cu abordarea critică a textelor. Cu toate că mi s-ar putea reproşa o anumită carenţă a subiectivităţii plăcute ochiului literator, mi-ar fi greu să ignor diferenţa dintre critica pornită de pe o poziţie justificată a unui anumit estetism şi argumentaţia lălâie a unei băgări în seamă. Atunci când cronica din Suplimentul de Cultură comentează versuri ca „Poezia e a tuturor. Medicamentul sufletului, manifestarea lui.“ din „A iubi nu e verb” şi găseşte că „Nu am de gind sa comentez formalul versurilor, pentru ca nu e nimic de comentat. De comentat este nodul ideatic al noii arte poetice in discutie. Poate ca, daca laudatorii si promotorii poeziei de tip nou ar fi citit cu atentie aceste versuri, si-ar fi dat seama ca problema pleaca din insasi poietica lui Viku Zen”, mă bucur de existenţa unei opoziţii la ideologia unei eventuale „poezii de tip noi”. Mă miră puţin sugestia că ar avea importanţă dacă poetul are sau nu dreptate, dar nu pot să fiu decât încântat de faptul că poeţii care tocmai debutează reuşesc să trezească asemenea înfruntări de viziune. Sigur că între reproşarea unei „fronde infantile, putin cam vetusta” şi faptul că eu invoc în acelaşi caz „frumusetea care s-ar putea sa-i puna consumatorului viata in pericol” nu are cum să fie identitate, dar tocmai din aceste diferenţe se poate repune în discuţie peisajul poeziei de azi. Falimentul simbolic pe care Uniunea Scriitorilor se chinuie încă să întârzie să şi-l declare este urmarea naturală a refuzului acestui gen de dialoguri, în locul cărora s-a preferat cultivarea listelor de nume şi a reputaţiei construite din auzite şi în gol.
Întoarcerea lui Nicolae Manolescu sau "cronica unei neînțelegeri anunțate"
Acum câteva săptămâni m-am văzut nevoit să blochez accesul la contul meu de pe o rețea socială unui critic literar care mă acuza că îi atac colegii. Reproșurile lui veneau după ce am cerut într-un comentariu să îmi arate articole din ultimii 20 de ani semnate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Alex Ștefănescu relevante pentru actualitatea literară. Dacă primilor doi critici amintiți le recunosc oricând calitatea de a fi scris în anii 70-80 lucruri esențiale pentru vitalitatea literaturii din România acelor ani, ultimului nu reușeam să îi găsesc nicio calitate în afara unui simț al umorului destul de civilizat, dar care îl mai trădează din când în când. Vorbim despre genul de umor care ar justifica până și un intertitlu precum următorul:
Toamna patriarhului Romlit
Întâmplarea face ca, în numărul 16 al României Literare, editorialul semnat de Nicolae Manolescu să devină brusc interesat de lucruri legate de actualitatea literaturii. Și aceasta nu este o afirmație ironică. Chiar cred că este o întâmplare (de altfel, sunt sigur că articolul era scris înainte să fac eu afirmațiile legate de eludarea problemelor relevante) și, după cum o să arăt, am văzut atinsă o problemă relevantă în articolul respectiv. Continuă lectura Întoarcerea lui Nicolae Manolescu sau "cronica unei neînțelegeri anunțate"